Nu vă fie teamă de tandrețe!

     Citim în Istoria naturii că femeile simt mai intens compasiunea decât bărbaţii, mult mai repede încep să lăcrimeze şi au memoria mai stăruitoare (Aristotel). Iar aceste trei calităţi sunt mila faţă de aproapele, devoţiunea lacrimilor, amintirea pătimirii Domnului. Binecuvântate să fie sufletele care au cele trei calităţi (sfântul Anton, Bunavestire).

     „Nu vă fie teamă de tandreţe. Când creştinii vor uita de speranţă şi de tandreţe, atunci vor ajunge o Biserică rece (…). În viaţa mea de preot, mergând prin parohie, am căutat mereu să transmit această tandreţe, îndeosebi copiilor şi bătrânilor”. Aşa a dezvăluit papa Francisc într-un interviu acordat recent jurnalistului Andrea Tornielli (interviu apărut în ziarul La Stampa), înlăturând astfel orice masculinitate teologică şi propunând tandreţea ca artă firească a tuturor relaţiilor între oameni.

     Când mi s-a propus să comentez în paginile acestei reviste, diferitele categorii de persoane prezente în Predicile sfântului Anton, m-am gândit, între atâtea posibilităţi, să prezint şi câteva gânduri ale Sfântului nostru vizavi de femei. Şi de îndată m-am agăţat de cuvântul „tandreţe”, cu care sfântul Anton caracterizează sufletul feminin, tandreţe despre care ne vorbeşte şi papa Francisc, cel care continua astfel în interviul precizat la început: „Îmi face bine (să împărtăşesc tandreţea lui Dumnezeu persoanelor, n. trad.) şi, în acelaşi timp, mă face să mă gândesc la tandreţea pe care Dumnezeu o are pentru noi”. Sfântul Anton traduce tandreţea prin „com-pasiune”, adică acea capacitate preţioasă de a şti să primeşti şi să împărtăşeşti celorlalţi stările tale lăuntrice, de bucurie sau de durere, indiferent care ar fi ele. Şi o defineşte ca fiind „însuşire binecuvântată” a sufletului, o însuşire nemaipomenit de frumoasă şi proprie nouă, oamenilor. Vorbim despre o tandreţe/ compasiune ce nu se obţine nicicând prin sentimente, ci e, într-adevăr, o reală virtute (Dumnezeu însuşi este tandreţe!) pentru toţi, atât bărbaţi, cât şi femei, ce presupune un ideal, o asceză perpetuă, şi pentru care femeia, soţia, mama, prin vocaţie reprezintă un pântec creator.

     Diferenţele de această natură privitoare la femei, în perioada medievală, erau mult mai însemnate decât sunt astăzi, cu rosturi taman diferite, dar şi cu prejudecăţi suspecte şi locuri jenante de execuţie (e suficient să ne gândim la „vânătoarea de vrăjitoare”). Însuşi sfântul Anton, pentru a îndupleca anumiţi prelaţi ai timpului său, prea dedaţi chestiunilor lumeşti, îi asemuieşte femeilor. Însă Sfântul nostru a cunoscut îndeajuns de bine geniul feminin, a văzut de aproape traiul şi condiţia lor, începând cu Maria, mama lui, care fusese pentru el cu certitudine (aşa cum a fost mama Pica pentru Francisc din Assisi) primul model de tandreţe şi umanitate. Taumaturgul milostiv, fără îndoială, a primit un astfel de imprinting în casa copilăriei lui; stilul său cu totul evanghelic în a-şi însuşi virtuţile sufleteşti feminine a reprezentat cu totul altceva decât cel al poeţilor de curte ai vremii, îndrăgostiţi de femeile angelice „coborâte din înaltul cerului ca miracole pe pământ să vădească”, cum bine versifica Dante în Vita Nova. În plus, puţine femei ale vremii aveau spaţiu în poezie sau în alte doruri ale trubadurilor sau peţitorilor; multe, în schimb, trăiau în condiţii mizere, crescute adesea în ignoranţă, în supunere oarbă, în dificultăţile de a păstra şi ritma viaţa familiei. Mereu ele să ocrotească şi să garanteze viaţa, erau unicul „rang social” posibil, cum se mai întâmplă azi în multe locuri ale Globului.

     Anton, păstorul care îşi cunoaşte (mirosul, după cum spunea papa Francisc) propria turmă, el le cunoaşte şi ele îl urmează. Rămânând la prima biografie a Sfântului, Assidua, primele minuni de la mormântul lui Anton, din bisericuţa „Sfânta Maria”, sunt destinate femeilor, Cunizza, Guilla, Riccarda. Trei femei cărora durerea şi boala le schimonosiseră trupul, însă nu le-au deposedat de încrederea evanghelică în a cere ajutorul Sfântului, cel care ştia prea bine (ca şi ele, de altfel) rosturile durerii în toate înfăţişările posibile; acesta era deja un miracol. Şi mai este şi istorioara, cu un final fericit, desigur, a unei tinere mame, tulburată lăuntric şi cu râvnă totuşi de a merge statornică înainte în viaţă, în oarecare situaţii delicate, ce aleargă la o predică a sfântului Anton din nevoia de a primi hrană spirituală, uitând însă de apa pusă la încălzit, în care copilul avea să cadă nefast. Anton înţelege că aceste mici drame, ca şi ieri şi astăzi, produc suferinţă, ca şi în cazul femeii padovane pe care a reuşit să o salveze de la sinucidere, aceasta fiind asuprită de un bărbat abuziv şi turbat. Acesta e un miracol invocat şi astăzi de atâtea ori, din păcate. Îmi amintesc de o melodie aparţinând cântăreţei Mia Martini (Bărbaţii nu se schimbă, n. trad.), şi unde se aduce în discuţie condiţia feminină, însă într-o notă oarecum pesimistă: „Răbdarea feminină răsare în anii când în familie apar chipurile ranchiunei (…). Bărbaţii nu se schimbă, mai întâi îţi vorbesc de iubire, apoi te lasă singură”. Însă femeile nu renunţă, ele sunt mereu cele care încep civilizaţia tandreţii şi milostivirii, în ciuda tuturor opreliştilor. Anton, în predica sa, rămâne copleşit, evocând scena biblică cu judecata lui Solomon asupra destinului acelui copilaş revendicat de cele două mame. Atunci nu a biruit raţiunea sau dreptul (copilaşul nu a fost tăiat de sabie), ci a învins vocea pântecelui matern (cf. 1Rg 3,16-28), aceeaşi voce care locuieşte în inima Dumnezeului nostru.