Frumuseţea Evangheliei în direct

„Când înţelepciunea omului se contopeşte cu gingăşia conştiinţei, şi elocvenţa e coerentă cu conduita vieţii, atunci se obţine un adevărat recital muzical. Când limba nu produce regrete vieţii, atunci avem o simfonie nemaipomenită. Pe bună dreptate predicarea înseamnă muzică” (Sfântul Anton, Prima Duminică după Octava Epifaniei)


 


A face predici şi, mai ales, a le asculta, iată ceva plictisitor, chiar şi între pereţii liniştitori ai unei biserici. Deja cei din antichitate spuneau că omilia – şi în general predicarea – ar trebui să se înalţe ca şi o cântare (quasi quidam cantus), apropiindu-l pe ascultător aşa cum ar face un bufon. Cu toate acestea, la o bună depărtare de veacuri, un anume Francisc, Papă, simte nevoie să se exteriorizeze tumultuos, dar şi cu înţeles: ajunge cu „aceste omilii nesfârşite, plictisitoare, din care nu se înţelege nimic!”. O spune „stăpânul”… Această înţepătură a fot rostită de papa Francisc la Assisi pe 4 octombrie 2013, în catedrala Sfântul Rufino, adresându-se clerului. Coincidenţă sau nu? Ştia, oare, Papa că sfântul Francisc în Regula sa spune: „Îndemn şi-i rog pe fraţi ca în predicarea lor să folosească cuvinte chibzuite şi caste (…) vestind credincioşilor viciile şi virtuţile, osânda şi slava prin discursuri scurte, întrucât Domnul a folosit, cât a fost pe pământ, cuvinte puţine”? Dintre aceşti fraţi, printre care de acum se număra şi al nostru Anton de Lisabona, un martor al vremii, anume Iacob de Vitry, povesteşte: „Cred cu adevărat că Domnul, înainte de sfârşitul lumii, vrea să mântuiască multe suflete prin aceşti oameni simpli şi săraci, pentru a-i face de ruşine pe prelaţi, care au ajuns precum câinii muţi, incapabili să mai latre (Is 56,10)”. Vorbeau puţin, însă, cu toate acestea, spuneau tot ce era necesar, fără temeri şi fără reverenţe inutile faţă de careva, adresându-le, atât prietenilor cât şi duşmanilor, salutul evanghelic al păcii. Sfântul nostru e clar: «Cristos spune: „Eu sunt adevărul” (In 14,6). Cine predică adevărul, îl mărturiseşte pe Cristos. În schimb, cine ascunde adevărul în predicare, îl tăgăduieşte pe Cristos. „Adevărul îţi aduce ură” (Terenţiu), şi prin urmare unii, pentru a nu crea vrăjmăşie cu anumite persoane, îşi acoperă glasul cu mantia tăcerii». Sfântul Anton vrea ca să nu fie neglijată această datorie: „Predicatorul să fie un vlăstar al ştiinţei şi al cunoaşterii. În primul rând să ştie ce anume, cui şi când predică; şi în al doilea rând, să se verifice pe sine, ca să vadă dacă cumva e coerent cu ceea ce predică celorlalţi”, eliminând improvizaţia şi zădărnicia, nechibzuinţa şi purtarea cu două feţe. Eficace şi acest apel al lui Anton: predicatorul „să fie delicat ca un gingaş vierme de lemn; vierme, pentru a găuri şi roade lemnul, cu alte cuvinte lemnul răului şi al sterilităţii faptelor bune; gingaş, cu alte cuvinte răbdător şi milostiv cu cei smeriţi şi căiţi”. Îmi pare că e un nemaipomenit răsunet al papei Francisc, atunci când spune: „Cine predică trebuie să recunoască inima comunităţii sale, pentru ca să caute unde e vie şi arzătoare dorinţa de Dumnezeu, şi unde un asemenea dialog, care era iubitor, a fost sufocat şi nu a mai adus roade”. Fiecare oaie are mirosul ei, se înţelege. A aduna şi a înţelege nevoile vădite ale celor care ne sunt alături, iată o adevărată provocare!


Îmi amintesc că acum câţiva ani, la Padova, în Prato della Valle (una dintre cele mai mari pieţe ale lumii) nu era urmă de loc liber… nici cât să arunci un ac! Toţi cei prezenţi se aflau acolo pentru a se bucura de o transpunere a unui cânt din Divina Comedie în interpretarea lui Roberto Benigni. Cine a avut norocul unui bun profesor la Litere ştie cât de mare e diferenţa dintre un Dante – sau Leopardi, sau Manzoni – prezentat în versiune prăfuită şi deprimantă, şi un Dante prezentat înnoit, de către cine ştie să o facă în mod minunat, unind timpurile, în minte şi inimă, de la cel care a scris cândva la cel care ascultă azi. În acest ultim caz, ne simţim purtaţi pe aripile frumuseţii, pentru a vedea adevărul şi forţa lor, o frumuseţe eternă. Mă gândeam în acea seară în Prato della Valle: dacă am fi capabili să povestim în acelaşi mod Evanghelia, trezind uluire, minunăţie, dorinţa „de a fi înăuntru”!. „Cu Isus Cristos, bucuria se naşte şi renaşte întotdeauna”, ne aminteşte papa Francisc. Dar predicatorul, preot sau laic mai puţin contează, cunoaşte din propria experienţă această bucurie, ori vorbeşte din auzite ajungând un moralist sau un bun somnifer?. Sfântul Anton îndeamnă: „O, Cuvânt ce nu distrugi, ci alini inimile. O, Cuvânt dulce, ce-l consolezi pe cel păcătos. O, Cuvânt de fericită nădejde! O, Cuvânt, apă proaspătă pentru sufletul însetat, plăcut mesager ce poartă veşti plăcute din depărtări”. Ca şi o trecere în revistă: primul care a umplut până la refuz piaţa din Padova, un performance uimitor, a fost, evident, Anton.