Vederea lui Dumnezeu, aproapele tău

După ce s-a odihnit puţin, a cerut să se spovedească şi după ce primi dezlegarea, a început să cânte imnul Fecioarei Slăvite: „O, Regină slăvită”...


Intonat fiind imnul, îşi ridică ochii spre cer, după cum îi era obiceiul, şi îşi fixă privirea în depărtare. Fratele care îl sprijinea, îl întrebă ce zăreşte în depărtare. Îi răspunse: „Îl văd pe Domnul meu”. (Assidua, 17)


 


Sfântul Anton era pe moarte. După ce făcu ultima spovadă şi-şi deschisese inima să aducă laude Fecioarei Maria, îl simţi şi văzu pe Fiul ce venea să desăvârşească întâlnirea mult aşteptată. Căutând o asemănare apropiată acestei experienţe a fratelui Anton, îmi amintesc doar de rugăciunea înflăcărată a lui Blaise Pascal din noaptea de 23 noiembrie 1654, atunci când filosoful văzu şi simţi negrăitul şi fu marcat pe viaţă: „Foc. Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor şi nici al pricepuţilor. Certitudine, certitudine. Stare. Bucurie. Pace. Dumnezeul Isus Cristos”.





Anton muribund se aruncă în braţele recunoscătoare ale Aceluia care îi câştigase inima, deoarece „el a îmbrăcat haina umanităţii noastre, ca să-l nimicească pe duşman, pe diavol, şi să elibereze din mâinile sale mireasa noastră, adică sufletul nostru” (Predici). Verdele dătător de pace de la Camposampiero nu i-a priit trupului său. Ajuns, aşadar, la sfârşitul său şi însoţit de confraţii săi Luca şi Vinoto, fratele Anton intenţiona să ajungă la îndrăgita biserică Sfânta Maria de la Padova, la care, însă, nu va fi să ajungă niciodată. Pe drum fiind, altminteri, starea sănătăţii lui se agrava şi fusese constrâns să se retragă în micuţul convent minorit de la Arcella, unde avea să închidă ochii pentru totdeauna înconjurat de compasiunea confraţilor pe care i-a iubit într-atât. Într-un loc şi într-o împrejurare demnă unui om, el va putea în felul acesta să fie protagonistul propriei morţi.





Carnea şi spiritul se opun între ele („agonia”, momentul hotărâtor ce precede moartea, provine din greceşte şi semnifică „luptă”) pe ultima sută de metri ce-i desparte de plinătatea revelaţiei Misterului, dar pentru care Anton din Lisabona şi-a jucat propria existenţă. Acum înţelege bine Anton cine este Dumnezeu Isus Cristos, întrucât îl vede direct, mai îndeaproape chiar decât Iob la sfârşitul încercărilor sale, şi în rugăciunea Psalmilor îşi reînnoieşte întreaga sa încredere într-o Prezenţă îndurătoare ce nicicând nu l-a dezamăgit. Într-adevăr, Dumnezeu a făcut din om aproapele său, dar i-a şi dat omului posibilitatea să găsească în El pe aproapele său, pe cel autentic.





Are dreptate teologul Romano Guardini: „Să-i spui cuiva: te văd, te ador, e posibil doar pentru că Dumnezeu a îngăduit să i se spună Lui, Domnului: Tu eşti creatorul meu, pe Tine te cinstesc”. În această relaţie cu Cristos stă izvorul oricărui bine, pe care fratele Anton l-a dăruit fraţilor săi şi pe care, prin harul Duhului Sfânt, continuă să-l dăruiască. „Îl văd pe Domnul meu” spune experienţa  personală a unui Dumnezeu pe care sfântul Anton l-a întâlnit în dragostea casei părinteşti, în propriul său discernământ vocaţional, în contactul cu ştiinţa sacră de la Lisabona şi de la Coimbra, în mărturia primilor martiri franciscani, în privirea lui Francisc din Assisi care îi devenise părinte, în atâţia nevoiaşi, în cei convertiţi de Cuvântul aprins al limbii sale, în harurile ce-i copleşeau inima. În fine, Domnul pe care Anton l-a contemplat în ultimul ceas al vieţii sale este acelaşi din primul ceas şi al tuturor celor treizeci şi şase de ani pe care i-a trăit Anton. Isus Cristos care îl primeşte acum oprindu-l din drumul spre Padova este acelaşi care l-a călăuzit mereu, care a iubit lumea prin el, a străbătut lumea cu el, a mângâiat pe cei întristaţi cu el, a evanghelizat cu el. Unul care a stat cu el în primejdii, în încercări, în îndoieli, în clipele grele şi anevoiase.





Sfântului nostru nu-i este frică de moarte; iar noi am putea învăţa de la el să nu ne fie nici nouă frică, începând de la exemplul său de a recunoaşte alături de noi prezenţa statornică a lui Dumnezeu, aproapele nostru, Cel ce dă gust şi valoare fiinţei noastre. Noi toţi suntem adesea distraţi, răpiţi de nu ştiu ce mică poveste lipsită de Speranţă. Cu nostalgia de a putea, asemenea fratelui Anton, „vedea pe Domnul meu”, să ne rugăm, din când în când, rugăciunea lui John Henry Newman, declarat Fericit: „Călăuzeşte-mă Tu, Lumină amabilă, prin întunericul ce mă înconjoară. Iubeam să aleg şi să străbat drumurile mele; dar acum fii Tu cel ce mă călăuzeşte”.


(traducere de Pr. Carol Daniel Sabău