Bucuria care transformă

Învierea lui Cristos este reprezentată în ulei, ulei ce plutește deasupra tuturor lichidelor. Bucuria trăită de apostoli la Învierea lui Cristos a întrecut orice altă bucurie trăită până atunci, când încă Isus era în mod trupesc alături de ei. Și învierea trupurilor noastre va întrece orice altă bucurie: „Discipolii s-au bucurat la vederea Domnului” (In 20,20). (Sfântul Anton, Învierea Domnului)


 


„Dragi preoți, zâmbiți puțin… e Paștele!”. Ne reîntorceam în procesiune, în sacristie, după marea celebrare a Paștelui. Mă așteptam la orice, mai puțin la o asemenea observație venită din partea unui tinerel, văzând procesiunea de la final. Ca și cum am fi avut încă chipurile din Vinerea Sfântă, iar procesiunea noastră zglobie nu lăsa îndărăt ceva din mireasma sărbătorii Paștelui. Nimic altceva decât figura lui Moise coborând de pe muntele Sinai învăluit în dumnezeiască strălucire! Îmi amintesc adesea de observația făcută de acel tinerel, chiar în noaptea aceea atât de specială, în care singurul lucru cu adevărat important pentru mine era să fiu din nou renăscut de misterele pascale, iar celelalte, toate celelalte lucruri să rămână detalii, doar resturi.





Asemănând bucuria pascală cu darul uleiului de a se ridica deasupra apei, sfântul Anton ne amintește că evenimentul învierii – mai real decât orice alt eveniment petrecut în istoria lumii – ar trebui să emane din noi o mireasmă nespus de nouă și o recunoștință atât de vie încât să ne schimbe viața, pedeapsa unei „credințe” spălăcite, partizane, fără puterea de „a se ridica”.


Sfântul Anton ar părea că ne întreabă – pe noi cei chemați să fim martorii „în direct” ai învierii – sub ce greutăți continuă să rămână acoperit și, prin urmare, netrebuincios uleiul nostru de Paște! În tot profilul său spiritual, sfântul Anton se identifica cu adevărat în misterul pascal. Îl exprimă foarte bine sensul foarte viu al valorii mântuitoare dată de sacrificiul lui Cristos, Om și Dumnezeu „zdrobit” în pătimirea sa plină de iubire, pe care o regăsim în tânărul Sfânt prin acea dorință inexplicabilă după martiriu.





Din fiecare pagină a Predicilor lui Anton răzbate mesajul prin care doar în Cristos mort și înviat dobândim mântuirea și dreapta cunoaștere a noastră, a înaltei noastre vocații umane. E invitația călduroasă la recunoașterea prețului răscumpărării noastre, care ne scufundă în viață dumnezeiască încă de pe acest pământ prin intermediul sacramentelor (în mod deosebit prin Spovadă și Euharistie). Iată de ce astăzi pelerinii își încep vizita la mormântul Sfântului prin mărturisirea sacramentală, care în fiecare zi reprezintă „un mic” Paște. Iată miracolul cel mai frumos prin care Anton își lărgește mărinimia.





Domnul le apare celor care se întorc de la mormânt, adică celor care se întorc din josnica moarte sufletească”. Sfântul și-l imaginează pe apostolul Petru în timp ce mărturisește smerit: „Domnul cel înviat din morți mi-a apărut mie, mie celui căit, mie celui plin de lacrimi fierbinți!”. Iar Domnul îi răspunde: „Te-am iubit cu o iubire veșnică”. Bucuria pascală este o experiență comunitară, a Bisericii: „A venit Isus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă. Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzându-l pe Domnul (…)” (In 20,19). Bucuria martorilor învierii se naște din conștiința de a-l avea pe Cristos în centrul nostru: „Centrul este locul care îi revine lui Isus: în cer, în sânul Fecioarei, în ieslea din staul și în pătimirea pe cruce”. Centrul este locul în care se păstrează realitățile prețioase: cei mici, cei nevoiași de iubire și iertare. Martorii învierii nu stau, așadar, în sacristii, ci pe „străzi”. Ne-o amintește Sfântul: „Le apăru celor doi discipoli ce mergeau spre Emaus. Emaus înseamnă dorința de a primi povață, povață primită de la Domnul care spune: Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde averea ta și dă-o săracilor (Mt 19,21)”. Străzile noastre colcăie de drumeți dezamăgiți și de întrebări nenumărate. Drumeți ce așteaptă, doritori de povețe și mărturii credibile, să întâlnească printre noi pe Unul care, explicând Scripturile, să-i facă să le ardă inimile (cf. Lc 24,32). Martorii celui Înviat nu pot să nu se măsoare cu provocările bucuriei, să înceapă de acolo unde primești doar dăruind.


Un martor al zilelor noastre, părintele Luigi Ciotti, a scris acum câtva timp în paginile ziarului Avvenire: „Bucuria reprezintă atenția față de celălalt, să ne punem în pielea lui. Bucuria creștinului înseamnă despuierea de sine, să te faci binevoitor. Să te împovărezi cu toată suferința ți nedreptatea care o întâlnești pe stradă”. Cel puțin zâmbind, așa cum ne atenționa în noaptea de Paște acel tinerel, despre care v-am vorbit la început