Bârfa şi judecarea aproapelui

Bârfa, o meserie foarte veche şi atât de actuală. O meserie care îi contagiază pe toţi oamenii, de abia încep să bâlbâie primele cuvinte, până închid ochii. Despre ce se bârfeşte? Cred că nu există argument care să împiedice să trăiască această nefastă boală sau meserie, după cum vrea fiecare să-i spună. Am căutat dacă cineva din antichitate a tratat despre acest argument atât de dulce omului. Să ascultăm deci, un autor, care, numai cu numele ne va face de ruşine în faţa argumentului propus: este vorba de Sf. Ioan Gură de Aur. Aşadar, Gură de Aur i se spune acestui mare sfânt, şi nu Gură spartă. Ajunge! Să vedem ce ne-a grăit această Gură: „Chiar nu ştiu de unde a căzut această boală printre oameni: suntem flecari, nimic nu rămâne ferm în inima noastră”. Ascultă un înţelept care ne sfătuieşte spunându-ne: „Ai auzit un cuvânt? Să moară în tine; fii liniştit, nu te va face să crapi”, şi iarăşi: „Cel nebun a auzit un cuvânt şi l-au apucat durerile: ca una ce naşte în faţa unui copil” (Înţ 19,10-11). Suntem gata să acuzăm, suntem pregătiţi să condamnăm. Dacă nu am fi făcut un alt rău, acesta este de ajuns pentru a ne ruina şi a ne trimite în gheenă. Şi pentru ca să se înţeleagă bine, ascultă-l pe profetul care spune: „Te-ai aşezat şi ai vorbit împotriva fratelui tău” (Ps 49, 20). „Dar nu eu” se spune, „a fost acela!”. În schimb tocmai tu: dacă tu nu ai fi vorbit, un altul nu ar fi auzit; şi chiar dacă ar fi auzit, tu nu ai fi cauza răului.





Trebuie să acoperim, trebuie să ascundem lipsurile aproapelui; tu în schimb, le descoperi cu pretextul că iubeşti virtuţile! Nu eşti în nici un caz un acuzator public, ci un flecar, un nesăbuit, un nebun. Ce vitejie! Te acoperi pe tine însuţi de ruşine, împreună cu celălalt, şi nu-ţi dai seama! Priveşte câte rele se nasc din aceasta: îl iriţi pe Dumnezeu, îl păgubeşti pe aproapele tău şi te faci demn de condamnare. Nu auzi ce spune Paul vorbind despre văduve: „În acelaşi timp, se învaţă să fie leneşe şi umblă din casă în casă. Dar nu numai că sunt leneşe, ci şi limbute şi iscoditoare, vorbind ceea ce nu trebuie” (1 Tim 5, 13). Să punem deci un căluş – continuă acelaşi Ioan Gură de Aur – gurii noastre pentru că multe rele se nasc din bârfe: sunt distruse familii, sunt distruse prietenii şi se întâmplă mii şi mii de alte necazuri. „Dar tot îţi place să vorbeşti şi ai această slăbiciune? Vorbeşte-i lui Dumnezeu de lucrurile tale; nu va mai fi un defect, ci un avantaj; vorbeşte-i de lucrurile tale celui care îţi este prieten, celor în care ai încredere, pentru ca să se roage pentru păcatele tale.”





Înseamnă că nu trebuie să-l corectăm pe aproapele nostru? Desigur, dar vorbind altora, acest lucru nu ne va reuşi, ba chiar vom agrava situaţia aceluia şi a noastră. Sf. Ioan Gură de Aur, într-o altă operă, interpretând textul biblic din Mt 7,2 (Deoarece cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi), spune: „Nu este fratele vostru cel pe care voi îl condamnaţi, ci pe voi înşivă; sunteţi voi cei care pregătiţi un tribunal plin de teamă, în faţa căruia va trebui să daţi cont de comportamentul vostru riguros. Aşa cum Dumnezeu va ierta păcatele noastre în măsura în care am iertat şi noi, la fel va şi judeca cu măsura cu care am judecat pe alţii. Nu trebuie deci, să vorbim rău sau să-i defăimăm pe alţii, dar să-i sfătuim. Trebuie să le atragem atenţia cu dragoste şi nu să ne ridicăm împotriva lor cu aroganţă. Dacă îl veţi trata pe aproapele vostru fără respect şi fără milă atunci când va trebui să decideţi cu privire la greşelile sale şi să stabiliţi vina lui, nu va fi el, ci voi cei care veţi fi condamnaţi la pedeapsa veşnică… Corectează-l, deci, însă nu ca şi cum ai tu ai fi un duşman care cere să se facă dreptate, dar, comportându-te ca un medic care pregăteşte medicamentul pentru a-l vindeca pe cel bolnav. Cristos nu ţi-a spus să-l împiedici pe aproapele tău să păcătuiască, dar ţi-a poruncit să nu judeci, adică să nu devii un judecător aspru şi sever. Mai mult încă, el nu vorbeşte aici de păcatele grave, de delictele foarte mari, ci de acele greşeli ce par astfel dar în realitate nu sunt”.





Ajung, cred aceste cuvinte ale marelui părinte Sf. Ioan Gură de Aur, pentru ca să ne facă să înţelegem cât de înrădăcinat este acest obicei, această boală în fiecare dintre noi, care sunt efectele acesteia şi cum anume trebuie să ne comportăm în asemenea situaţii. În orice caz, nu cred că mai este necesar, chiar dacă este util să amintesc că fiecare dintre noi, în măsura în care vom ştii să vorbim bine, să bine-cuvântăm, vom putea deveni un alt gură de aur