Actualitatea monahismului creştin Monahismul, răspunsul unei chemări...

     Dintre temele majore ale culturii monahale, una este reactualizată de fiecare dată în sufletul meu atunci când sunt întrebat ce anume m-a mişcat spre Hristos şi slujirea lui. Cred că în ceea ce priveşte vocaţia sacerdotală în Biserica Catolică, răspunsul ţine în el şi vocaţia pentru celibat, valorizat la maximum în ce priveşte vocaţia monahală, aşa cum o priveşte Biserica primară. Vorbind despre epoca apostolică şi lecţiile întrupării, părintele Michel Kubler în sistematicul său Mic îndreptar de credinţă (Humanitas, 2014, p. 26) aminteşte un lucru important în ceea ce priveşte filonul de pedagogie divină din care monahismul îşi desăvârşeşte creşterea: „Perioada apostolilor n-a durat, desigur, decât câteva decenii, însă ea determină în întregime credinţa creştinilor până astăzi, prin simplul fapt că aceşti «trimişi» au fost martorii direcţi ai slujirii şi ai propovăduirii, apoi ai pătimirii şi învierii lui Isus. Or, Isus Hristos este, pentru creştini, revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu, întruparea lui unică şi definitivă. Ce a spus, ce a făcut, ce a trăit el constituie în mod desăvârşit ceea ce Dumnezeu voia să spună despre sine omenirii. După el, nu mai este nimic de aflat despre Dumnezeu, deşi, pentru fiecare dintre noi, totul rămâne să fie înţeles despre Dumnezeu”. De aceea, chemarea lui Dumnezeu către slujirea lui nu este doar o chestiune de aflare, ci şi una de înţelegere, de aşezare în smerita cunoaştere a înţelegerii.

     Trebuie să subliniem că monahismul s-a născut, în parte, din reacţia unor oameni dispuşi la efort duhovnicesc temeinic în opoziţie cu viaţa metropolei, a oraşului, a aşezării cu ifose, la luxul acesteia, la depravarea care îmbrăca haină creştină. Această reacţie a născut o asceză foarte strictă, o uscare a trupului din drag de înflorirea sufletului. Nouă, astăzi, oameni de telecomandă şi internet, ne este greu să înţelegem ce mutaţii valorice se coagulau în centrele urbane ale vremii, cât de greu le era creştinilor să vadă în ce mod lumea în care trăiau s-a întors în păgânism, în erezie. Întruparea Mântuitorului este, aşadar, temeiul monahismului. Nu te poţi rupe de Mire, străbaţi cu el pustia ce desparte Betleemul de Egipt. Nu la voia întâmplării acolo, în praful de lumină al Egiptului, s-au adunat dintâi singuratecii fericiţi ai pustiei, cel mai amplu laborator de îndumnezeire din istoria Bisericii. De acolo vom lua şi noi un exemplu de chemare-răspuns la voia Domnului. Sfântul Atanasie cel Mare descrie astfel asumarea de către sfântul Antonie cel Mare a căii monahale: „Antonie a fost de neam egiptean, din părinţi de neam bun, cu stare îndestulătoare. Fiind ei creştini, a fost crescut şi el creştineşte. Cât a fost copil a fost învăţat de părinţi să nu ştie nimic altceva decât de ei şi de casa lor. Iar când, crescând, a ajuns băiat şi a înaintat în vârstă n-a dorit să meargă să înveţe carte, vrând să rămână în afară de obişnuinţa cu băieţii. Era stăpânit cu totul de dorinţa de a rămâne neprimejduit de influenţe rele, în casa lui, precum s-a scris despre Iacov (Gen 25,27). Mergea cu părinţii la biserică (...). După moartea părinţilor a rămas cu o soră foarte mică. Fiind aproape de optsprezece ani, sau poate de douăzeci, se îngrijea singur de casă şi surioară. Aşa au trecut şase luni de la moartea părinţilor. Mergând după obicei la biserică şi adunându-şi mintea, se gândi odată pe drum, cum au părăsit apostolii toate şi au urmat Mântuitorului, sau cum cei din Fapte, vânzând ale lor, duceau preţul lor şi-l puneau la picioarele apostolilor spre a-l împărţi celor ce aveau trebuinţă (Fap 4,35). Se mai gândi ce şi cât de mare nădejde îi aşteaptă pe ei în ceruri. Gândindu-se la acestea, a intrat în biserică. Şi s-a întâmplat să se citească tocmai Evanghelia în care a auzit pe Domnul zicând bogatului: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi venind urmează Mie. Şi vei avea comoară în ceruri” (Mt 19,21). Antonie, ca şi când i-ar fi fost trimisă lui amintirea sfinţilor şi parcă simţind că pentru el s-a citit această Evanghelie, ieşind îndată din biserică, a dăruit bunurile ce le avea de la strămoşi. Iar bunurile mişcătoare ce le aveau, vânzându-le toate şi adunând o sumă frumoasă de bani, a dat-o săracilor, ţinând doar pentru sine şi sora lui. Apoi când, intrând iarăşi în biserică, a auzit pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Mt 6,34), nerăbdând să mai aştepte, a ieşit şi-a dat şi ceea ce mai avea săracilor, iar pe sora încredinţând-o unor fecioare cunoscute şi credincioase şi dând-o să vieţuiască într-un aşezământ de fecioare, el a început în faţa casei o viaţă de nevoinţă, luând aminte la sine şi înfrânându-se cu asprime...” (Viaţa Cuviosului Părintelui Antonie. Scrisă şi trimisă monahilor din străinătate de către cel întru sfinţi Părintelui nostru Atanasie, episcopul Alexandriei, col. 835-976, vol. Sfântul Atanasie, Scrieri, Partea a doua, Epistole. Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, PSB 16, Bucureşti, 1988, II. III a, p.192-193).

     Poate că omului modern ar trebui să îi amintim nu doar prin cateheză, ci şi prin viaţă în Hristos, că educaţia din familie, viaţa comunitară în parohie, comuniunea cu valorile unui creştinism dinamic şi exerciţiul ascetic echilibrat prin viaţa liturgică sunt mijloacele prin care convertirea poate fi realizată în miezul vocaţiei. Remarcăm că, spre deosebire de sfântul Augustin, de exemplu, nu avem de a face cu o ieşire din păgânism, ci cu o reconfigurare ascetică şi apoi mistică în chiar miezul de foc al Rusaliilor, care este Biserica. Merită să reţinem, într-o lume a creştinilor care relativizează totul, că textul Evangheliei este luat în serios, Domnul însuşi vorbind celui care-l caută. Urmarea sfinţilor, comuniunea cu ei, dorinţa aprinsă de a trăi în pustie nu sunt o alternativă la viaţa personală, ci unica perspectivă în care tânărul Antonie va construi cea dintâi biografie monahală de excepţie. Astăzi, monahismul poate părea un moft, însingurarea şi isihia fiind etichetate drept elemente ale unei crize comunicaţionale şi sociale pe măsură. Pentru sufletul tânărului Antonie, setea de isihie era atât de mare, încât face din pragul casei sale prag spre împărăţia cerului. Motivaţii diferite? Nicidecum. Asumări diferite, parte datorită unor chemări de noi uitate.