Despre fariseism

     Lecturând cu zor paginile Sfintei Scripturi, într-un moment de răgaz, ne apare instinctiv dinainte întrebarea: Totuşi, până la urmă ce au avut fariseii şi cărturarii cu Isus? Bunăoară, după o lectură nu neapărat minuţioasă, ci continuă, aproape ca un refren stăruitor, sâcâitor, apar fariseii în decor şi ţinuta lor publică vizavi de propovăduirea lui Cristos, o ţinută ce nu e nici pe departe blândă, rezonabilă. Purtarea fariseilor nu e nicicum senină, graţioasă, ci e doldora de contradicţii, de nelămuriri, de aversiuni, de convulsii. Fariseii au mereu de împărţit câte ceva cu Cristos. De altfel, au avut să-i reproşeze mereu o listă doldora de mărunţişuri grandioase.

Printre şiretlicurile invocate statornic de către ei, pe un loc fruntaş se află datinile străbune, legea strămoşească care, de altfel, trebuie păstrată cu desăvârşită solemnitate. Neîndoielnic, am avut şi noi de-a face cu legea, normele ce trebuie păstrate tacit, regulile de conduită ce trebuie stăpânite cu sfinţenie.

     Într-un astfel de contact între farisei şi Cristos, regăsim reproşul fariseilor adresat ucenicilor lui, cum că aceştia se ospătează cu mâinile nespălate, necurăţate; atenţie, nu murdare, ci nespălate! Altminteri, e un bun obicei să te speli pe mâini, cu atât mai recomandat înainte să te aşezi la un ospăţ, să-ţi limitezi microbii, să-ţi debarasezi mizeria microscopică. Aşadar, am putea spune că fariseii erau bine intenţionaţi, dar înăuntrul lor gândeau şi ticluiau cu totul altceva. Iar Isus tocmai acest fapt le reproşează, că se interesează excesiv de salvgardarea unor obiceiuri de faţadă, fără să-i preocupe nici cât negru sub unghie lucrurile lăuntrice, esenţiale, de însemnătate majoră. Şi le atrage atenţia asupra unor anomalii îndărătul cărora este încarcerată frumuseţea vieţii.

     Şi care ar fi aceste spoieli ce ştirbesc strălucirea noastră? Ce atitudini protocolare ne vlăguiesc consistenţa şi ne afectează croiala vieţii? Ştim că, atunci când ne doare stomacul şi mergem la control, să efectuăm analize, nu ne aşteptăm ca medicul să ne admire elasticitatea pielii, să ne glorifice fineţea gleznelor şi masa musculară, şi nici să ne remarce îmbrăcămintea de firmă sau lustrul pantofilor, ci ne ducem la analize, fiindcă e ceva în neregulă în trup şi vrem să rezolvăm problema.

     Aşadar, ce ar trebui să semnalăm ca fiind neadecvat trăirii autentice? Înainte de toate, un soi de făţărnicie beteagă, un formalism cu orice preţ, şi anume: să ne preocupe mai mult aspectul exterior decât cel lăuntric. Să dăm întâietate grijilor şi frumuseţilor vizibile, exteriore, fizice, fără să ne pese de igiena lăuntrică. Ca atunci când am spune că, pe de o parte, suntem împotriva oricăror violenţe, că dezaprobăm hărţuirile, că milităm pentru încetarea oricăror abuzuri, însă, pe de altă parte, facem rating emisiunilor TV cu astfel de abordări, cu subiecte similare.

     Apoi, apare legalismul scămos, când preferăm să punem pe loc fruntaş legea în locul spiritului, să înlocuim valoarea prin datini, să facem calcule migăloase cu privire la activitatea celuilalt, fără să ne luăm la rost propria viaţă. Din această atitudine se naşte rutina, anchilozarea, răceala faţă de aproapele, iar ceea ce ar trebui să fie de folos: bunăvoinţa, iertarea, înţelegerea, ei bine, acestea sunt puse sub obroc.

     Şi, nu în ultimul rând, atitudinea moralistă fără miez, şi anume: să uităm că, înainte de toate, creştinismul înseamnă vestea cea bună, adică dragostea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi, şi nu doar un set de porunci straşnice, un cumul de reguli, faţă de care ar fi bine să luăm aminte. Privind dintr-o optică moralistă, mântuirea nu mai e darul lui Dumnezeu, ci un merit al nostru, nu mai e gratuitate, ci tocmeală, nu înseamnă bucurie desăvârşită, ci obligaţii nesfârşite. În acest fel, evanghelia nu mai e o veste bună, ci o sursă de osteneală şi de intensă frământare.

     Cu cât ne vom pune în joc mai repede discernământul şi demnitatea, cu atât ne vom găsi leacul şi vom avea, desigur, mâinile curate şi pline.