Dincolo de cuvinte...

Nu prea poţi să treci cu vederea un fapt social tot mai evident. Că s-a schimbat ceva în ultimii ani. Comunicăm mult mai mult, tot mai mult, cel puţin cantitativ, cu toate că informaţiile sunt, proporţional, din ce în ce mai puţine. Bunăoară, e mai uşor să comunici astăzi, au apărut facilităţi, gadgeturi. (Pre)dispoziţia la vorbărie, la trăncăneală e mai mare decât odinioară. Comunicăm nimicuri, evenimente care nu contează, cea mai mică banalitate trebuie împărtăşită degrabă cu toată lumea, chiar dacă nu interesează pe nimeni. Spaţiul public a devenit, altminteri, o arenă a punctului de vedere, a excesului decibelic, a părerii pe care nu ţi-o cere nimeni. Fie că mergi pe jos, fie cu trenul sau că te afli într-o sală de cinema, că umbli cu autobuzul, că stai pe o băncuţă în parc, că te afli la o coadă să plăteşti facturi, ei bine, eşti martorul vehemenţei pulmonare, al logoreei îmbufnate, al trăncănelii universale. Timpanele îţi sunt solicitate la maxim, eşti în captivitatea trăncănelii generale, orice-ai face. Ne aflăm într-o epocă a vorbirii fără rost, al şuetelor inutile sau iresponsabile. Spontaneitatea comunicării ne face să nu ne mai gândim la ce comunicăm. Dar ce să facem, atâta vreme cât important e doar să vorbim.





Motivul trăncănelii zadarnice, al vorbăriei deşarte ar fi acela că ne considerăm competenţi sau/şi omniscienţi. Desigur, e mult mai uşor să vorbeşti (să-ţi dai cu părerea, să dai poveţe, să emiţi articulaţii sonore) decât să faci ceva ori, mai degrabă, să taci. Apare neputinţa de a nu spune „nu ştiu” când ţi se cere o informaţie de care nu ai habar sau nu dispui. Ori te angajezi frenetic în a vorbi pentru a evita disconfortul creat de lipsa sunetelor, al cuvintelor. Spaţiile de tăcere dintr-o discuţie trebuie suspendate cu ceva, cu orice. Nu le putem asimila, nu fac parte din repertoriu. În atare situaţii, tăcerea nu e semn de înţelepciune. Musai trebuie destăinuit voluminos orice banalitate trăită, sesizată, imaginată, deoarece e semnul superiorităţii, al dotării, al adaptării, al erudiţiei. Părerea expusă, bunăoară, trebuie însoţită şi cu o gesticulaţie pe măsură, proporţională. Actul vorbirii nu mai e un act conştient, ci un reflex al adaptării, un instinct al superiorităţii. Mereu trebuie să ai pus deoparte un punct de vedere pentru vreo situaţie neprevăzută, să ai pregătită o replică pentru nu ştiu ce conversaţie. E semnul integrării, al cooptării, al dominării.





Cine tace nu e discret, rezervat. Tăcerea, în atare context, nu denotă cumpătare, ci doar o eschivare din peisaj, o evadare din landşaft. Cine asociază tăcerea cu răgazul găsirii argumentelor, al informării necesare e un inadaptat sau un bleg lipsit de firescul punct de vedere spontan, al opiniei generale. Practica tăcerii sau a vorbitului conştient şi bine chibzuit nu mai e o trăsătură practicată la scară largă, comună, ci pare să fie rezervată doar celor care urmează o disciplină spirituală. Într-o societate tot mai grăbită, agresivă, nocivă, zgomotoasă, ţâfnoasă, tensionată, să avem o măsură a vorbelor şi tăcerii nu mai e o cerinţă adecvată, firească. Dar parcă suntem mai răspunzători, calculaţi dacă nu ne-am mai angaja cu toate energiile posibile în trăncăneli inutile. Chiar cu riscul de a fi consideraţi perdanţi, demodaţi, papă-lapte, excluşi. Cu toate că aceste demonstraţii de forţe sonore, toată trăncăneala fără rost e făcută cu scopul de a crea nişte legături, de a-l întâlni pe celălalt, de a găsi soluţii, de a da o mână (vorbă) de ajutor.





Însă sentimentul de adevărată comuniune nu se naşte din schimbul de informaţii, din sporovăială de birt, din zugrăvirea situaţiilor ireale/imaginate, din inflamaţiile vocale, ci atunci când eşti prezent cu toată fiinţa ta acolo, când te osteneşti să treci câteva substraturi în adâncul celuilalt, să vezi dincolo de covorul de vorbe. Adevărata comuniune se realizează atunci când faptele depăşesc pragul vorbelor, când gesturile concrete vor lua locul cuvintelor, când isprăvile vor ţine locul promisiunilor unsuroase.





Bunăoară, cele mai preţioase clipe din viaţa noastră nu sunt abilităţile pulmonare, nu sunt vorbele interminabile, ci ele se află dincolo, dincolo de cuvinte.