De la singurătate... la adevărata comuniune

 E cam aiurea cu singurătatea. Nu-mi povesti că nu… nu te grăbi să spui că ai pe cineva, că eşti căsătorit sau logodit. Că eşti cu mama, sau cu tata, cu fratele mai mare,… că ai prieteni şi colegi de joacă, fotbal, discotecă,… amicul, sau amica ta.


Hai ca să recunoaştem: există în fiinţa noastră uneori senzaţia singurătăţii. Măcar din când în când. (nu îmi propun să fiu negativist, deşi…) E-adevărat: avem nevoie uneori să fim şi singuri. Dar nu mereu. Înnebunim. Nu reuşim să supravieţuim decât în legătură unii cu alţii.


Sociologia, antropologia sau teologia afirmă categoric că omul e făcut pentru relaţie, iar psihoterapia nici nu concepe vreun tratament terapeutic fără să apeleze la relaţionare. Şi Dumnezeu a fost destul de clar: „nu este bine să fie omul singur” (Gen 2,18). Numai că omul s-a grăbit şi a crezut că a înţeles intenţia divinităţii. Şi s-a căsătorit. S-a împrietenit. S-a aliat cu unul sau cu altul. A inventat comunităţi, oraşe, doar ca să fie lângă cineva, să nu rămână singur. Să-şi satisfacă nevoia intimă şi bazilară. De relaţie. Cu toate astea, problema nu este încă rezolvată. Persistă evident în inima oricărui om un sentiment ascuns de solitudine - spunea şi card. J. Ratzinger. De ce anume?





Pesemne nu e de ajuns ideea de a sta cu cineva (cu el sau ea). Nu alierea între două-trei persoane elimină singurătatea. Nici împrietenirea ta cu altul (alta) să te îndrăgească atenuează starea solitudinii. (în mod paradoxal) Acestea nu sunt un semn că te dezvolţi, ci te pliază tot spre tine. O astfel de persoană e tentată să se gândească tot la sine. „Să-mi fie mie bine”, îşi spune (într-un mod inconştient sau conştient), „să fiu eu fericit” (declară cu emfază, sau latent, când se căsătoreşte)… şi se aşteaptă ca celălalt să îi ofere, evident, încredere, afecţiune, ajutor, respect. Dar, culmea, treaba asta nu îl linişteşte, ci (incredibil) îi amplifică şi izolarea şi însingurarea. Pentru că pleacă din start cu o impresie greşită: aşteaptă. Aşteptă ca, fiind cu altul, să primească: şi comuniune şi afecţiune. Aşteaptă ca celălalt să genereze în el un sentiment anume. Intenţionează să se aservească de acesta numai în scopuri personale. Şi nu-i corect. Nimic deontologic într-o asemenea relaţie. Ci egoism, utilizarea celuilalt pe post de obiect şi (grav) instinctualitate animalică.





K. Gibran ne propune un alt nivel de a gândi, mai elevat. El spune că trebuie să ne reamintim că „dincolo de singurătatea mea, se află o altă singurătate”. Reală, vitală, autentică. Adică este necesar să admitem că şi vecinul şi amicul, sau amica ta (soţul, soţia,…) trăiesc acelaşi sentiment. Ca mine, ca tine. Ca fiecare dintre noi. Şi el aşteaptă (cum aştepţi şi tu); şi el are nevoia de a fi iubit (aşa cum ai şi tu). Şi ea trăieşte dorinţa de a fi cu cineva. Şi ea şi el… şi tu. Aşteaptă toţi… şi uite aşa nimeni nu se implică decisiv în anularea izolării celuilalt.





Dar ce să facem? Cum? E clar: nu aşteptarea e soluţia corectă. Şi nici indiferenţa. Ci implicarea, inserarea ta în manieră pozitivă în viaţa celuilalt. Efortul de a fi mai gratuit, prin dăruirea propriei persoane. Spre beneficiul său. (în manieră necondiţionată) Altfel… te miri de ce se ceartă soţii între ei… de ce se risipesc familiile, se rup prieteniile, se-mprăştie comunităţile, fraţii, colegii, amicii între ei. Că toţi aşteaptă să primească. Nimeni să dăruiască. Nimeni să facă un pas în plus spre celălalt fără să fie răbdător, să fie gratuit. Nimeni nimic. Până se satură, se obosesc, se ceartă, se dezamăgesc. Şi îşi închipuie că, poate, cu un altul va trăi mai bine. Însă e doar iluzie (căci se bazează iarăşi pe acelaşi lucru: să primească).





Ok, probabil te întrebi ce să mai dăruieşti? Adesea ai impresia că nu ai ce, că nu mai poţi şi nu mai reuşeşti. Simţi că nu ai putere să mai ierţi, să mai iubeşti, să mai începi din nou… Probabil (într-un fel anume), ai dreptate. Dar: N. Steinhardt ne spune o poveste: un tânăr a venit la poarta mănăstirii. Să se călugărească. Discută cu stareţul şi-i povesteşte: „părinte, eu îmi doresc să fiu călugăr, dar nu am credinţă, nu am nici lumină, nici speranţă, nici,… nimic prea bun şi serios în mine.” Desigur, stareţul l-ar fi putut trimite acasă. Dar nu. El e mai înţelept, şi-i spune: „ok, noi te primim. Intră. Acolo e chilia ta. Şi vei vedea că, dacă dăruieşti, vei dobândi. Adică, tu spui că nu ai credinţă, dar, uite, dacă o vei căuta pentru alţii, o vei găsi şi pentru tine; sau, chiar dacă nu ai lumină, dar dacă te vei strădui să-i luminezi pe alţii, o vei avea şi tu; şi îţi vei lumina şi propria ta viaţă…, etc. Căci dăruind, vei dobândi”.





La fel devine şi problema ta. Senzaţia singurătăţii şi a lipsei de lumină se risipeşte când faci un pas spre celălalt. Şi (gratuit) oferi ceea ce bănuieşti că nu mai ai. Cauţi iubirea pentru celălalt, voind să-i dăruieşti speranţa şi, iată, implicit, primeşti şi tu. Adică, oferind, te vindeci şi pe tine şi, în acelaşi timp, ieşi din singurătate. Spunea J. Vanier: „comuniunea nu închide fiinţele una în alta, ci oferă fiecăreia libertate şi viaţă”. Singurătatea, astfel, nu este sfârşitul, ci numai un moment (util adeseori) pentru a reflecta, a te privi şi a te ridica, mai cu curaj, spre a-l iubi mai mult, şi-n mod corect, pe altul.