Salvator sau slujitor? Dinamica buretelui

     Nu vrem să dăm dovadă de suprarealism. Dar dacă nu suntem atenţi, „din dragoste”, putem comite mai mult rău decât bine. Lipsiţi de luciditate (şi de competenţe) intervenim în viaţa celuilalt grăbiţi, crezând că este treaba noastră să îi rezolvăm problema. Ne înşelăm! A ne forţa aiurea, chiar cu intenţii bune, având impresia că-l ajutăm oricând, oricum, poate produce uneori mai mult rău. Adesea, mai mare caritate e să-l lăsăm în pace decât să acţionăm frivoli, cu infantilitate. Apoi, riscăm să suferim şi noi, având senzaţia eşecului.

     Să înţelegem adecvat însă la ce ne referim. Psihosociologul J. Salomé descrie plastic un mecanism relaţional, numit „dinamica buretelui”. Întreaga scenă a „gestului de caritate” poate avea dinamica unui banal burete. Şi iată cum. Să zicem că celălalt e chinuit de o problemă, de o stare negativă şi vine să se plângă ţie. Tu, disponibil, îl asculţi. Eventual, pentru că ţii la el, îi cauţi un răspuns, sau intervii să îl ajuţi. La suprafaţă este minunat: tu faci un lucru bun. Însă în profunzime (inconştient sau nu) absorbi problema lui. Te laşi uşor influenţat de ea. Într-un anume fel, devine chiar o parte din preocuparea ta. Şi lucrurile merg mai departe. El e încurajat de generozitatea ta şi îşi deschide sufletul mai mult: alte probleme, greutăţi, idei... Iar tu, treptat, absorbi, asimilezi... Ca un burete. Însă buretele ajunge şi el la un moment dat la saturaţie. Nu reuşeşte să mai ţină apa. Aici apare buba! Un supraplin resimţi şi tu. Problema celuilalt nu mai încape în capacitatea ta. Nu reuşeşti să mai păstrezi tot ce-ţi oferă el. Uşor, începi să dai pe-afară.                   Inconştient, devine tot mai greu să-l mai asculţi. Ba chiar îl simţi pe insul cu problemă drept o ameninţare (sigur, în planul conştient, tu ai impresia că-l îndrăgeşti, însă, inconştient, ai vrea să scapi de el...). Surprinzător! Pentru că celălalt devine într-un fel „persecutorul tău”. Problema sa te „persecută”! Treptat, reacţionezi. Reverşi (inconştient) asupra sa frustrarea ta, aşa cum un burete scapă apă. Este efectul inerent al suprasaturaţiei. Îi furnizezi, direct sau indirect, un sentiment de vină. Nu-l mai suporţi. Nu poţi să mai mimezi iubire. Rolurile acum s-au inversat. Tu ai nevoie să fii ajutat. Nu el de tine. Şi pentru că nu poate, sau nu ştie cum, ajunge să se simtă şi mai vinovat. În loc de mângâiere tu îi transmiţi senzaţia de culpabilitate. Iar el se va simţi mai rău.

     De ce aşa ceva? Ne povesteşte E. Berne, un alt terapeut. Greşeala pleacă de la început: ne instalăm în faţa celuilalt în rolul de „salvator”. Noi vrem să-i anulăm total problema. Ne implicăm cu gândul „să-l salvăm” de tot. Şi nu putem mereu aşa ceva. La rândul ei, dorinţa de-a salva e generată de complexe de vinovăţie. Simţindu-ne culpabili pentru lucruri din trecut, sau din prezent, ne aruncăm grăbiţi, „din dragoste”, măcar acum să-l rezolvăm pe celălalt (adesea, nici nu conştientizăm). E însă numai o nevoie de a noastră de-a soluţiona! „Măcar de data asta, spunem noi, să facem treabă bună. Măcar acum să fiu mai iubitor...”. Iar pentru că nu izbutim, vinovăţia se amplifică şi ne propunem iar să rezolvăm... şi iar nu reuşim, şi iar vinovăţie... şi tot aşa. Iar atmosfera asta ne epuizează şi frustrează. Apoi, rănim fără să vrem pe cei din jur, dar mai ales pe cunoscutul cu problema.

     În schimb, lucrul s-ar rezolva, dacă am debuta mult mai umili: ca simpli slujitori. Bine, vom asculta, vom fi atenţi, însă numai atât cât reuşim. Nu ne vom lăcomi. Vom recunoaşte limitele noastre şi, cu onestitate, modestie, vom recepta numai cât vom putea conţine. Un supraplin va da mereu pe afară. Este adevărat: măsurile diferă de la caz la caz, de la experienţă la antrenament, dar fiecare este invitat să se accepte şi apoi să se implice, atât cât să păstreze înaintea celuilalt firea de slujitor. Atât (nu salvator!). Dar trebuie să fim convinşi de treaba asta. Să nu ne amăgim că rezolvăm mereu, ci disponibili, să ne bucurăm că oferim slujirea noastră. Dacă aprofundezi, constaţi că e enorm! E însăşi indicaţia lui Dumnezeu. El însuşi ne oferă un exemplu de a vieţui: Isus alege des să se retragă pentru rugăciune, revine disponibil pentru necăjiţi, discută elocvent cu fariseii, se întâlneşte cu mulţimi... încurajează, vindecă, iubeşte... Însă, în toate, el păstrează o idee principală: „Nu am venit să fiu slujit, ci să slujesc” (Mt 20,28). Deşi noi ştim că numai el e Salvatorul. Dar umilinţa sa ne spune multe. Prin asta îi permite celuilalt să fie liber, respectat, încrezător în sine... Îi dăruie în mod real iubire.

      Atunci, ne inspirăm şi noi: îl întâlnim pe celălalt nu cu infatuarea unui salvator, ci cu smerenia firească de simplu slujitor. Nu plini de culpabilitate proprie, ci mai senini şi vindecaţi de Creator, nu animaţi de performanţe personale, ci conştienţi de harul său mântuitor. Îi oferim cu adevărat iubire celuilalt, lăsându-l să se simtă preţios, util, încrezător, slujit, salvat numai de Dumnezeu.