Ispita paranoidă, sau... lasă-te iubit de Dumnezeu

Cu toate păcatele mele am intrat în biserică. M-am aşezat. Era linişte şi am început să privesc interiorul, zidurile, icoanele, candelabrele, picturile cu sfinţi... Undeva, în faţă, o vedeam pe Maica Domnului, iar în partea cealaltă nu ştiu ce sfânt... Pe centrul bisericii însă era Cristos. Parcă mai viu, mai luminos, mai... altfel. Mi se părea că judecă... Sau că întreabă ceva. Că ia la rost pe cei care intră... Şi brusc m-am oprit. M-a luat o teamă! Mi-am amintit de viaţa mea. De faptele şi de atitudinile mele greşite. De păcatele mele! De răutatea şi ranchiuna mea, de ironia, încăpăţânarea şi mândria mea. De egoismul şi de lipsa mea de caritate şi de supărarea ce-o aveam din când în când... şi... şi mi-a fost teamă! O frică chiar de Dumnezeu. Căzusem în păcat prea des, deşi îi promisesem Domnului că o să fiu mai bun. M-am întrebat: cum poate să mă rabde? Şi ce curaj să am să mă prezint în faţa lui! Şi-a început să-mi fie iarăşi teamă. Şi tristeţe,... şi ruşine. Şi m-am descurajat!





Din când în când, simţim tristeţea şi descurajarea şi în viaţa noastră. Ne pierdem bucuria şi elanul (şi nu ştim de ce?) din cauza unei idei greşite despre Dumnezeu! Gândim că el se supără, se mânie şi nu-i mai rabdă pe răufăcători. Apoi suntem convinşi (lipsiţi de competenţă) că frica de divinitate trebuie să fie spaimă, teamă, penitenţă... Şi asta ne îndepărtează şi mai mult de El. Trăim din ce în ce mai mult emoţii triste de descurajare şi chiar ne este frică să ne-apropiem din nou de Dumnezeu. Se cheamă asta frică de Dumnezeu? Este aşa relaţia pe care şi-a dorit-o Dumnezeu cu fiecare dintre noi? Ar fi o cugetare delirantă. O declaraţie eretică şi ieftină, deloc spirituală. Frivolitate şi comportament bolnăvicios.





Psihologia spune că şi în religie există uneori un fel de atitudini patologice. Gasperowicz, Godin, sau Sovernigo sunt psihologi care susţin şi tulburări de personalitate în săvârşirea „actului religios”. Adică unii şi-l închipuie pe Dumnezeu prea riguros, alţii probabil prea duios; ori prea departe de umanitate, ori de-a întregul antropomorfizat. Există, spre exemplu, un anume tip de individ, numit paranoid, care se recunoaşte prin suspiciunea sa. În general, se teme. Convins că cei din jur îl complotează, se simte judecat nedrept şi uneori chiar condamnat. Are dovezi (nu ştiu de unde) că este spionat. Şi prin urmare, a decis să nu se mai încreadă în nimeni. Să fie mai prudent. Sau dimpotrivă, grandoman, ca să se apere. Altfel, e om descurcăreţ: are servici, merge la şcoală, căsătorit sau nu, e serios sau mai puţin, doar că i s-a structurat greşit un element de personalitate. 





Frica de Dumnezeu e însă altceva. Nu se referă la o stare sau emoţie intensă negativă. Nu e ruşine sau rigoare înspăimântătoare. Nu e anxietatea sau fobia modalitatea de relaţionare pe care o preferă Creatorul tău (nu are cum!). Ci e un dar divin; un rod al acţiunii Duhului Preasfânt (cf. Is 11,2). Se manifestă printr-o reverenţă, un respect deosebit din partea ta faţă de Autorul vieţii. Nu e angoasă, spaimă,... ci decenţă şi smerenie utilă şi frumoasă. Nu e nevroză paranoică, ci doar atenţie pioasă către persoana sfântă a lui Dumnezeu. Domnul nu l-a creat în niciun caz pe om să-l înspăimânte şi să tremure aiurea. Ci l-a dorit ca pe un fiu (pe care să-l iubească şi căruia să-i demonstreze ce-i iubirea). Însă ispita uriaşă a satanei e tocmai a ne deforma imaginea corectă despre Dumnezeu. Îţi pune-n gând că eşti urât, că ai greşit, că nu mai meriţi să te-apropii iar de El,... iar El (deşi e sfânt) îţi cere ca să împlineşti ceva, sau să aştepţi până se schimbă starea sa, etc. Ţi-l „limitează” implicit pe Dumnezeu. Te face să te îndoieşti de mila şi iertarea sa. Iar dacă omul simte chiar o depărtare (sau o lipsă) de divinitate, e numai o senzaţie defectuoasă (o iluzie) pe care vina şi păcatul său o generează. Căci în realitate nu se-ntâmplă niciodată aşa. În om (şi lângă om) mereu e Dumnezeu. 





Şi am intrat din nou, tot în biserică. Plin de păcate. Şi i-am privit din nou pe sfinţi, pe Maica şi... pe sfântul din cealaltă parte. Şi pe Isus, din centru. Era la fel. Frumos. Însă acum simţeam şi altceva: că mă iubeşte cu păcate. Eram convins că mă cunoaşte şi mă ştia cu de-amănuntul,... Dar ştiu că nu mă judeca. Ci mă-ndrăgea (da, cu păcate). Enorm... Am înţeles că Dumnezeu mă iartă. A nu ştiu câta oară, dar mă iartă iară. Trăiam din nou, ca prima dată, milostivirea şi iubirea sa. Smerit, i-am mulţumit. Şi m-am lăsat iubit de Dumnezeu