De ce economia nu se poate dezice de moralitate?

Între 4 şi 6 februarie a.c., „Curtea neamurilor”, iniţiativă menită să înlesnească dialogul dintre credincioşi şi necredincioşi, a poposit în Ungaria, la Budapesta. Gazdele - Conferinţa episcopală maghiară, în colaborare cu Universitatea „Corvinus” şi cu Universitatea catolică „Pázmány Péter” - au avut misiunea organizării unor întruniri axate pe o temă destul de spinoasă în ultimii ani: „Moralitate, economie şi societate secularizată”.


Aşa cum reiese din conferinţele ţinute la cele două universităţi, criza economică ce a izbucnit în SUA în decembrie 2007 şi care, peste noapte, s-a transformat într-un adevărat tsunami global, nu a fost cauzată de lipsa banilor, ci mai ales de lăcomia bancherilor şi de lipsa de transparenţă a băncilor. Adevărata cauză, deci, a fost una de natură etică.


Economistul Amartya Sen, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1998), a intuit această deficienţă cu mult înainte de izbucnirea crizei: „Dubiile ce planează asupra ordinii economice globale […] trebuie analizate prin prisma prezenţei, în lumea în care trăim, a unei mizerii degradante şi a unei prosperităţi fără precedent” (Globalizzazione e libertà, 2002).


Biserica, însă, ţinând cont de semnele timpurilor, nu doreşte să mai forţeze pe nimeni să îmbrăţişeze viziunea sa morală. Aşa stând lucrurile, este evident că o abordare mai umană (neutrală) este cu mult mai eficientă decât o clasică gâlceavă între ştiinţă şi credinţă.


De fapt există o axiomă, înrădăcinată oarecum în conceptul de lege naturală, care se potriveşte ambelor părţi, şi anume: dobândirea stabilităţii economice globale este posibilă doar în măsura în care fiecare om, credincios ori necredincios, dă importanţa cuvenită responsabilităţii morale, contribuind la edificarea unei societăţi bazată pe încredere.


În momentul în care tranzacţiile sunt bazate pe încredere, cetăţeanul se simte mult mai relaxat în achiziţionarea bunurilor şi a serviciilor, contribuind, astfel, la bunul mers al economiei.


Este interesant că termenul economie în limba greacă avea sensul de „lege a casei”, o lege însă care, după cum ne lămureşte card. Gianfranco Ravasi, privilegia persoanele, şi nu bogăţiile, aşa cum din păcate se întâmplă în zilele noastre.


Banii sunt doar un mijloc care asigură bunul mers al casei, adică contribuie la dezvoltarea armonioasă a persoanelor, şi nu viceversa. Iată de ce, pentru ca oamenii să poată prospera, au nevoie de o casă în care să domnească aceste patru principii fundamentale: 1) principiul personalist: persoana este mai importantă decât lucrurile; 2) principiul autonomiei: persoana nu se poate dezvolta în mod armonios dacă este sufocată printr-un control excesiv; 3) principiul solidarităţii: persoana are nevoie de sprijinul celorlalţi pentru a dobândi propria autonomie şi, în sfârşit, 4) principiul adevărului: persoana nu poate deveni liberă decât în măsura în care i se permite căutarea propriului sens