Tradiţii pascale în Perú

 În Perú se spune că, după Paşti, toamna emisferei australe îşi instaurează definitiv domnia. Dar pregătirile ei amenajează scena pentru reprezentaţiile sărbătorilor pascale din cele şapte zile premergătoare. Multiculturalitatea diacronică şi sincronică se concretizează spectaculos în geografia traumatizată de vulcani şi cutremure a ţării întinse de-a lungul Pacificului. Tradiţiile cele mai cunoscute şi practicate în  Săptămâna  Mare în Lima şi în alte oraşe şi aşezări peruane vin să confirme ideea unui sincretism religios de o vivacitate uimitoare.


În duminica Floriilor (Domingo de Ramos), în sudul ţării  (Arequipa), aproape de vulcanul Misti, sau în nord, în oraşul Trujillo (nume amintind de cel spaniol din care a pornit cuceritorul Francisco Pizzaro) ori într-o zonă a capitalei, un măgăruş, călărit de un om care-l întruchipează pe Isus, străbate străzile înconjurat de mulţimea ce nu se arată prea impresionată de moment. Singurul ceva mai impresionat e măgăruşul. E prima zi din ampla serie de reprezentaţii ce se desfăşoară ca o Biblie explicată colorat unor oameni care par adesea abia cuceriţi de creştinism ori pe cale de a nu-l mai desluşi.





În Ayacucho, unde terorismul (Sendero Luminoso) a fost, vreme de peste două decenii, o formă de viaţă şi mai ales de moarte, se desfăşoară festivităţile cele mai faimoase din America Latină. Luni are loc procesiunea în Grădina Ghetsimani; marţi este amintită Ziua Sentinţei; miercuri este reprezentată întâlnirea lui Isus Cristos cu Mama Sa şi cu Maria Magdalena; joi se vizitează toate bisericile (numeroase) din oraş; vineri e procesiunea la Sfântul Mormânt şi rugăciunea pentru singurătatea şi durerea Sfintei Maici; sâmbătă noaptea este Învierea şi slăvirea (sărbătoarea se organizează pe culmea dealului Cerrito); duminică se aprind focuri, iar lumea cântă şi dansează în jurul lor. Oare mai ştiu care e motivul bucuriei, ori e o simplă chermeză unde distracţia poate avea orice motiv? Turiştii admiră şi se prind în joc: jocul spectacolului şi al comerţului, înfloritor, mai ales când e vorba de străini.


În alte locuri din Perú se adaugă şi alte forme de trăire sau rememorare a zilelor pătimirii cristice. În Vinerea Mare, în multe biserici se repetă, de la ora 12 până la ora 15, cele şapte cuvinte ale Celui Răstignit, ultimele de pe Cruce. Apoi se vizitează bolnavii în spitale.





În unele ţinuturi câte o calamitate i-a împins pe locuitori la acte de pioşenie şi penitenţă accentuată. De pildă, în localitatea Moquegua creştinii construiesc şapte altare gigantice de 18 – 20 de metri pe care le împodobesc cu flori. Vulcanul Huaynaputina (în limba quechua, a vechilor băştinaşi, „wayna” înseamnă tânăr, iar „putina”, vulcan) a erupt în anul 1600, provocând cea mai mare explozie din istoria Americii de Sud, revărsând râuri de lavă de peste 13 km care au afectat  nu numai  Moquegua, ci şi Arequipa. De peste patru secole creştinii acestor locuri încearcă, prin gesturi convingătoare, construind biserici sau organizând cu mare fast şi abnegaţie sărbătorile religioase, să ţină departe o nouă eventuală mânie a Atotputernicului.


În Cusco, Cristos este numit Domnul sau Tăicuţul (Taytacha, în limba quechua) Cutremurelor, iar sculptura de culoare neagră a Mântuitorului, este purtată în procesiune în ziua de luni. În cosmoviziunea culturii incaşe, Pachakamaq era zeul cutremurelor, iar atributele sale apar şi în preluarea de către nativi, dar şi de către sclavii negri aduşi din Angola, a imaginii lui Isus ca Domnul Minunilor (Señor de los Milagros). Şi în Lima, în alt moment al anului, un Señor de los Temblores (Dumnezeul Cutremurelor) este purtat în procesiune pe la mai multe biserici, din aceeaşi devoţiune pentru Isus care îi apară de unul dintre pericolele frecvente: mişcările seismice.





În Surco, tot în capitala ţării, penitenţii, bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi cu coifuri pe cap, stau de veghe toată noaptea de joi spre vineri. Spre după amiaza zilei răstignirii, alţii, îmbrăcaţi în negru, în semn de doliu, intră în biserică şi rostesc ultimele şapte cuvinte ale lui Isus. Seara, 12 persoane înveşmântate în alb scot cuiele şi desprind sculptura care-l reprezintă pe Răstignit, cu care apoi se porneşte în procesiunea Via Crucis cu cele 15 opriri. Imense covoare din flori proaspete, intens colorate, se amenajează în faţa bisericilor. Înăuntru, lumea, în linişte şi rugăciune, se închină în faţa monumentului îndoliat ridicat dinaintea altarului.


Deşi e săptămâna durerii, în Piura joi seară are loc Cina cea de taină, la care se servesc 12 feluri de mâncare (în alte locuri, şapte) pe bază de carne, iar vineri se repetă, însă cu produse din peşte.





În general, cultura populară peruană întemeiază comunicarea sa pe povestea expusă oral sau vizual. Reprezentaţia religioasă, în toate zonele ţării, este o fuziune de teatru, muzică, dans şi arte plastice. Cea mai impresionantă interpretare a patimilor lui Cristos o întâlnim în confecţionarea crucilor cu aplicaţii din ipsos sau alte materiale care rezumă toate simbolurile momentelor Răstignirii: pe structura de lemn nu este prefigurat tot trupul, ci doar palmele şi picioarele cu piroanele însângerate. În alte părţi sunt lipite urechea slugii arhiereului tăiată de sabie; inima îndurerată a Mariei; cocoşul pentru care a plâns, prea târziu, Petru; zarurile aruncate pentru împărţirea veşmintelor; trestia cu buretele cu oţet; suliţa care I-a străbătut coasta; cuiele, cleştele şi ciocanul; potirul cu sfântul sânge; scara pe care a urcat Iosif din Arimatea. În centrul crucii, într-un dreptunghi-casetă, uneori acoperit cu sticlă, apare chipul Mântuitorului încununat cu spini.





Imaginea, în ansamblul său, este impresionantă şi reprezintă, laolaltă cu toate evenimentele organizate de Paşti, de Crăciun sau alte sărbători creştine, piscul înalt al unei culturi religioase zidită în trepte de suferinţe şi nădejdi ale Învieri