Linii şi trepte spre cer

În mijlocul unui peisaj deşertic şi dezolat, câteva coline, aparent naturale, ascund construcţii străvechi de sute şi sute de ani. Arheologul italian Giuseppe Orefici a sfredelit tunelul timpului mai bine de trei decenii pentru a restitui antica splendoare a unui centru ceremonial monumental: Cahuachi, supranumit Vaticanul prehispanic din Perú. Sub soarele necruţător, Orefici ne lămureşte generos … ceea ce se poate lămuri. La doar câţiva kilometri depărtare, se află podişul cu celebrele Linii de la Nasca, perfect conservate, pentru că realizatorii lor le-au gândit perenitatea ţinând seama de elemente verificabile şi azi: aici nu plouă niciodată, iar vântul nu le strică, ci doar le scutură de praf. Între anii 100 şi 600 d.Hr. cultura din valea râului Nasca, cea mai importantă dintre culturile pre-inka, avea să lase moştenire lumii, în regiunea sudică a Peru, peste o sută de piramide în trepte, temple şi… geoglife, care uneori sunt siluete de colibri, de maimuţe, de păianjeni, personaje fabuloase ori doar simple linii care se întretaie într-o geometrie incredibil de perfectă, daca ţinem cont de dimensiunile impresionante ale fiecărei figuri. Un flaming, al cărui gât în zig-zag măsoară 280 de metri, poate fi reprezentarea apei, poate a fertilităţii, poate a solstiţiului de iarnă. Un păianjen – ceva mai mic, doar de 46 de metri – se interpretează uneori ca un simbol al ploii, alteori ca o simplă fabulaţie onirica. Până şi Omul cu cap de bufniţă, botezat „astronautul”, continuă să fie interogat de specialişti, existând chiar şi teoria, deja faimoasă, că liniile ar fi semnul lăsat aici de către extratereştrii. Deocamdată explicaţiile par a fi simple ipoteze.


 Gândirea mistică a culturii Nasca oferă însa o perspectivă globală asupra sistemului elaborat de credinţele vremii, dezvoltate constant într-un univers simbolic şi mitologic generat de expresia religioasă prezentă nu numai în desenele marilor Linii şi în construcţia templelor, ci şi în iconografia ceramicii şi a textilelor descoperite în toate centrele ceremoniale din zona Cahuachi de peste 24 de kilometri pătraţi. Fiecare formă de activitate avea un corespondent, o oglindire în imaginea sa ritualizată în care o divinitate antropomorfă sau antropozoomorfă chiar ilustra respectiva activitate. Munca se desfăşura pentru a subexista, dar mai ales pentru a întreţine pe zei, pe sacerdoţi şi autorităţi dintr-o societate teocratica. Când individul înfăptuia ceva, acţiunea sa era interpretată nu ca o figură simbolică exercitând o muncă, ci mai degrabă drept o manifestare liturgică a unei funcţii divine. Pescarul nu prinde un peşte, ci celebrează un ritual, pentru ca peştele face parte din cosmogonia vieţii religioase. Agricultorul nu profesează o muncă umilă, ci desfăşoară un proces sacru având aceeaşi valoare ca oricare altă expresie religioasă. Sublimarea spirituală a activităţilor zilnice era parte integrantă a fiecărui moment al existenţei. Centralitatea universului era nucleul vieţii cotidiene. Reprezentările din acest „Vatican” peruan nu sunt reale, ci sincretice pentru a sublinia esenţa lor divină. Rămâne însa greu de explicat, coerent şi exhaustiv, structura ideologică ce dirija aparatul liturgic.


Cahuachi, probabil la început doar un simplu loc sacru, avea să dezvolte ulterior conotaţii polifuncţionale, relaţionate cu activităţi religioase şi liturgice, fără să fie complet deconectat de lumea economiei şi a comerţului. Instrumentele muzicale „sacrificate” (sfărâmate ca ofrandă) semnalează caracterul indispensabil al muzicii în activităţile care se desfăşurau în interior. Naiuri, fluiere, tobe din ceramică sau os sunt mărturii ale unei practici muzicale permanente care avea în vedere inclusiv aspectul acusticii: sunetul unui nai se auzea din vârful piramidei până la o distanţă de câteva sute de metri.





În privinţa liniilor trasate pe podişul Nasca, se emit ipoteze precum aceea care presupune ca zeul Kon – felina zburătoare prezenta şi în alte culturi pre-columbiene, divinitate responsabilă cu lipsa apei - trebuia să le vadă de sus. Înrudit cu Qoa, alt personaj supranatural patruped care se mişcă zburând, având capacitatea de a aduce ploaia, zeul cu aripi cerea jertfe care putea fi ţesături somptuoase (e surprinzător cât de multe s-au păstrat, unele dintre ele învăluind mumii bine conservate), piese de ceramică în culori şi desene pline de simboluri, obiecte de metal ingenios împodobite sau chiar … capete de oameni.


Într-adevăr numai de la înălţime poate fi admirată, în toată splendoarea sa, geometria liniilor de la Nasca. Azi pot fi văzute integral din mici avioane care fac piruete pe deasupra lor. Dar atunci când aceste linii au fost gândite şi „gravate” în piatra cenuşie, cine le proiecta cu precizie şi cine le aprecia de sus? Liniile – printre care se rânduiau curgând  în şiruri, în timpul ceremoniilor lor misterioase,  „credincioşii” unor religii apuse – continuă să pună întrebări: De ce au fost făcute? Cine le-a construit? Cum au fost realizate? Cum rezistă peste veacuri? Când există întrebări fără răspuns, taine pecetluite, mistere adânci ca nişte fântâni rotunjite în negura neputinţei omeneşti, răspunsul e doar credinţa. Divinitatea este firul şi explicaţia. Nevoia de cer a fiinţei umane, indiferent în ce timp sau în ce loc a vieţuit, trasează liniile aspiraţiilor într-o elevaţie spirituală care îi conturează identitatea de om