Triumful iubirii, Maica Tereza de Calcutta

„Dacă va fi să devin vreodată sfântă, voi lipsi în permanenţă din rai, pentru a aduce lumină celor ce trăiesc pe pământ” (Vino, fii lumina mea, Editura Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2015, p. 8).

1. Viaţa ca rugăciune şi dăruire

„Cel mai mare premiu, al meu, este să-l iubesc şi să-l slujesc pe Cristos, în cei săraci şi abandonaţi”. „Am primit de la săracii Calcuttei, mult mai mult decât Premiul Nobelˮ (Luch Gjergj, Maica Tereza, sfânta iubirii, Editura ARCB).

Agnese Gonxha Bojoxhiu s-a născut în Kosovo, la 26 august 1910, într-o familie de negustori bogaţi şi s-a stins la 5 septembrie 1997.

Din copilărie şi-a dorit să fie maică misionară în India. Astfel, în octombrie 1928, a plecat în Irlanda pentru a se înrola în Ordinul Surorilor de Laureto. În decembrie 1928, a plecat spre India şi a ajuns la Calcutta la 6 ianuarie 1929. La data de 23 mai 1929, a primit noul nume de persoană consacrată: Maica Tereza a Pruncului Isus. În 1937 a depus voturile pentru viaţa călugărească. Au urmat anii de la catedră, când a fost profesoară de geografie şi catehism la Colegiul „Sfânta Maria” din Calcutta.

În 1946 s-a îmbolnăvit de plămâni şi medicii au trimis-o să se refacă la o mănăstire de la poalele Munţilor Himalaya. În tren, la clasa a treia, era o aglomeraţie de nedescris, cu oameni pe acoperiş şi pe scări, orbi, ologi, bătrâni, copii cu handicapuri, claie peste grămadă! Atunci, ca şi sfântul Francisc, pe Verna, ea a avut „inspiraţiaˮ, „chemarea în chemareˮ: ea trebuia să-i ajute pe aceşti oameni! Trebuia să fie în mijlocul lor! Trebuia să le redea demnitatea!

În 1948 s-a retras din Ordinul Lauretan, începând să se pregătească pentru noua ei misiune, pentru cei mai suferinzi dintre suferinzi, leproşii, cu sloganul: „Atinge leprosul cu mila ta!ˮ.
Surorile noii congregaţii au fost în pericol de mai multe ori. Iată un fragment dintr-o scrisoare adresată arhiepiscopului de Calcutta (cu care a corespondat mereu): „Am avut din nou probleme în kalighat. Mi s-a spus direct că pot să-i mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost împuşcată sau bătută de ei până acum, pentru că moartea a fost răsplata tuturor acelora care s-au străduit pentru ei. Foarte calmă, le-am spus că eu eram gata să mor pentru Dumnezeu. Vin vremuri grele; să ne rugăm pentru congregaţia noastră, ca să reziste testului carităţiiˮ.

În 1952 s-a deschis la Calcutta „Casa Muribunzilorˮ, „prima iubire a Maicii Terezaˮ. Revoluţia Maicii Tereza a început simplu, cu 5 rupii, un zâmbet şi o rugăciune a sfântului Francisc: „Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale!ˮ. Rodul rugăciunii a fost credinţa, care i-a dăruit iubirea şi puterea de a-l vedea pe Cristos în orice om. Acesta este sensul rugăciunii care devine acţiune.

O femeie în stare de putrefacţie a fost luată de Maica Tereza din stradă şi dusă la un spital, unde i s-a refuzat internarea; tenace, Maica Tereza a rămas neclintită până când sanitarii au internat-o. Atunci ea a hotărât ca orice persoană de pe străzile Calcuttei să dobândească dreptul de a muri cu demnitate.

Un bărbat mâncat de şoareci şi furnici, mirosind îngrozitor, a fost spălat, pansat şi, uluit, a întrebat-o pe Maica Tereza: „De ce faci asta?ˮ. „Pentru că te iubesc!”. „Am trăit toată viaţa în stradă, ca un animal, şi acum, datorită ţie, mor ca un înger!”, a suspinat alt muribund.

Într-o lume care se pierde tot mai mult în risipă şi indiferenţă, Misionarele Carităţii au trudit cu iubire, pentru ca suferinzii să nu moară disperaţi. Acesta a fost crezul şi sensul congregaţiei.

„Nu deschid o casă, dacă nu am capelă”, declara Maica; o caracteristică a caselor Terezei de Calcutta, o constituie o icoană a lui Isus, aşezată lângă altar, alături de care este scris în limba naţională: „Mi-e sete!”. Este manifestul ei.

Reţeta cu care Maica Tereza a trecut testul carităţii în India este simplă şi mereu actuală: „Lucruri mici făcute cu credinţă şi iubire”; „Decât să faci minuni cu obrăznicie, prefer să faci erori, cu gingăşie”. Ea a demonstrat că iubirea îngrijeşte şi vindecă orice rană, este atotputernică şi depăşeşte limitele spaţiului şi timpului. „În lume este o foamete mult mai mare de iubire decât de pâine!”.

Misiunea ei a continuat, în pofida obstacolelor; a fost o călăuză sinceră şi incomodă pentru societate, a trezit conştiinţele la luciditate, a demontat resemnarea bengaleză şi a înaintat cu forţă împotriva curentului”. „Nu lăsa să se piardă tăria de sine!”. „Mergi mai departe! Nu te opri!”.

Ea a învins prejudecata conform căreia excluşii, paria, îşi merită soarta! A chemat la îndurare şi angajare un popor fatalist şi nepăsător faţă de suferinţa semenilor.

2. „Viaţa este viaţă: ocroteşte-o” (Tereza de Calcutta)

„Fiecare copil care se naşte poartă cu sine speranţa că Dumnezeu nu este dezamăgit de oameni” (Rabindranath Tagore).

A hotărât să salveze vieţile, cu orice preţ! O picătură de femeie, o evanghelie vie, cu inteligenţa supremă a inimii, ce nu s-a lăsat dominată, influenţată, inflexibilă şi curajoasă, a pornit campania de construire a unui oraş al leproşilor, denumit „Locul Păcii”, unde aceştia beneficiau de asistenţă medicală şi de cursuri de calificare profesională, fiind angajaţi apoi şi retribuiţi corespunzător. Copiii leproşilor, hinduşi, musulmani şi creştini erau instruiţi şi educaţi în satul denumit „Învierea”, având la dispoziţie totul pentru un trai normal.

În 1971, papa Paul al VI-lea i-a acordat premiul de pace „Ioan al XXIII-lea”, iar Misionarele Carităţii au purtat viziunea Maicii Tereza despre salvarea vieţii, pe toate continentele.

La 10 decembrie 1979, în Catedrala Păcii din Oslo, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace. Atunci, Maica suferinzilor, în faţa unui auditoriu preponderent protestant, şi-a început discursul, tot cu rugăciunea sfântului Francisc: „Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale!”.

Anul 1979 a fost „Anul Internaţional al Copilului”, iar ea a vorbit cu revoltă în numele copilului nenăscut! I s-a adresat direct regelui Olaf al V-lea: „Repet, Maiestate, avortul este un asasinat!”.

Impresionat de ea, Watt Whitman i-a spus: „Ceea ce spuneţi provoacă atâta zarvă în jur, încât nu reuşesc să vă ascult!”.

Prinţesa Diana a considerat-o „mesagerul lui Dumnezeu pe pământ” şi a purtat rozariul dăruit de Maica Tereza şi dincolo de viaţă.

3. Misionarele Carităţii în România

„Arhiepiscopul de Bucureşti şi guvernul român mi-au cerut să deschid o casă pentru copiii bolnavi de Sida” (F. Zambinini, Tereza de Calcutta, Creionul lui Dumnezeu”, p. 174).

„Le mulţumesc copiilor şi tuturor acelora de care avem grijă: ei ne-au învăţat că Isus este între noi astăzi” (Sora Maria-Magdalena, superioara Comunităţii din Chitila, 2015).

Întotdeauna am făcut conexiuni între spiritul franciscan şi Misionarele Carităţii. Era 15 iulie, zi de hram la Conventul „Sf. Bonaventura” din Rahova, şi, ca de obicei, fraţii s-au organizat exemplar. Bucuria spirituală dăruită nouă la slujbă s-a prelungit în mod plăcut, afară, în curte, şi Domnul a făcut să adie vântul, inspirându-ne şi mai mult conversaţiile. Priveam şi ascultam cu interes o soră a Misionarelor Carităţii, care povestea de muncile ei de zi cu zi, cu zâmbetul pe buze şi bucurie în priviri. Am recunoscut spiritul Maicii Tereza, prelungit într-o altă înfăţişare. Acum 26 de ani, în ziua de 2 mai 1990, Maica Tereza a sosit la Bucureşti.

Anul trecut, la jubileul de argint al celor 25 de ani de existenţă în România, ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop de Bucureşti, le-a mulţumit Misionarelor Carităţii pentru prezenţă şi pentru munca lor rodnică: „Doar o picătură în oceanul suferinţei umane, dar oceanul acesta nu ar fi la fel, dacă nu aţi fi voi. Cu picătura voastră în marea Arhidiecezei, prelungiţi lumina pe care a purtat-o Maica Tereza, dar purtaţi în voi şi idealul ei, un ideal pe care îl apăraţi în fiecare zi, pe care îl demonstraţi în fiecare zi, amestecându-vă printre cei mai săraci dintre săraci”.