Acasă la sfântul Anton de Padova

Cine trece prin Padova nu poate să ocolească bazilica în care se adăpostesc rămăşitele sfântului Anton de Padova. Am vizitat de mai multe ori acest lăcaş de cult, de unul singur sau cu unii colegi sau membri ai familiei, dar în această vară am avut bucuria să beneficiez de un ghidaj, deopotrivă intelectual şi spiritual, din partea unui frate român, creştin-catolic, din ordinul franciscanilor.

Ştiam câte ceva despre sfântul Anton, despre minunile acestuia, despre zămislirea şi adăugirile arhitecturale ale bisericii, despre relicvele adăpostite aici, dar re-amintite, revelate, aureolate de un trăitor al acestui sfânt lăcaş primeau o nouă lumină, o nouă semnificaţie, un alt înţeles.

Întâlnirea s-a întâmplat într-o zi ploioasă, numai bine pentru adulmecarea spaţiilor închise, pentru interiorizări şi decantări duhovniceşti. Ne-a aşteptat la intrarea în biserică, afabil şi zâmbitor, în straie simple, negre, încins cu binecunoscutul şnur, desculţ în sandale, recunoscându-l şi recunoscându-mă, chiar dacă nu ne văzusem vreodată.

După prezentările de rigoare, a urmat „prezentificarea” realizată de părintele catolic, purtându-ne prin meandrele istoriei, ale culturii, ale spiritualităţii antoniene şi nu numai. S-a început cu o introducere generală, în şoaptă, la intrarea în biserică (în nava principală se oficia Liturghia), apoi am trecut prin mai multe spaţii punctând evenimente, semnificaţii, relicve, opere de artă, obiecte cu valoare sacramentală, oameni, fapte, întâmplări. Părintele nu este ghid profesionist, a şi recunoscut acest lucru, oarecum jenat, ceea ce, pentru mine, era o bucurie, întrucât scăpam de cunoscutele tertipuri de marketing cultural, prea des uzitate în astfel de contexte. Amestecul de perspective, naturalitatea expozeului, revenirile şi adăugirile lămuritoare, interconexiunea cu alţi fideli ai sfântului loc, calmul, înţelegerea şi privirea omenoasă, accentul uşor italian, căutarea grijulie a celor mai potrivite cuvinte româneşti (părintele îşi făcuse toate studiile în Italia) au fost elemente infra-textuale care s-au adăugat fericit peste spusele acestuia. Nu voi trece în revistă ceea ce se poate vedea sau simţi în această bazilică. Câteva elemente însă m-au marcat: altarul cu racla sfântului (pe care l-am atins, simţit şi cinstit, dimpreună cu alţi fraţi creştini), spaţiul din spatele altarului propriu-zis (corul), candelabrul mare din argint (vopsit cu o culoare incertă, la un moment dat, pentru a nu fi furat de invadatori), biserica iniţială în care a fost adăpostit corpul sfântului (alături de care au apărut, cumulativ, celelalte spaţii bisericeşti, în registre stilistice variate), capela cu rămăşiţele lui pământeşti (aparatul fonator, limba, maxilarul), fresca cu minunea în care sfântul Anton le vorbea peştilor (pentru că oamenii nu aveau „urechi de auzit”), picturile sau basoreliefurile unor mari maeştri, muzeul de la etaj cu numeroase ofrande şi semne de mulţumire de la credincioşi din lumea întreagă şi, mai ales, podul bazilicii cu multe unghere, treceri şi privelişti de sus (la care puţini vizitatori au acces şi care a constituit, pentru noi, un privilegiu). Şi a mai fost un aspect pe care nu-l pot trece cu vederea: asemănarea dintre părintele însoţitor şi sfântul despre care se vorbea, ce ne priveghea din mai multe fresce şi icoane (iniţial, am crezut că e o percepţie personală, dar după câteva zile mi-au confirmat şi ceilalţi trei însoţitori că au avut exact aceeaşi impresie şi trăire).

Cum nu mi-am propus să descriu ceea ce este adăpostit în această bazilică (se poate lesne afla, inclusiv de către cei care nu au trecut pe aici), aş dori să deschid o altă discuţie. Eu sunt creştin-ortodox, şi simpatizez foarte tare cu tot ce înseamnă spiritualitate creştină autentică, indiferent de confesiunea aparţinătoare. Nu este vina trăitorilor actuali de ceea ce istoria trecută ne-a distanţat sau separat. Consider că sunt valori suficient de multe (în cultele noastre), care să ne apropie, să ne solidarizeze, să ne responsabilizeze în legătură cu patrimoniul unitar şi unic, dar diferenţiat, circumstanţiat, particularizat, la care putem face referire, pentru a-l semnifica cum trebuie, pentru a ne ralia şi întări sub spectrul unor valori comune. Avem platforme ideatice şi sfinţi comuni (până la marea schismă), dar sunt şi valori specifice pe care tradiţiile bisericilor noastre le-au acreditat, venerat, respectat, după aceea. Cred că sfântul Anton, chiar dacă aparţine tradiţiei catolice, devine semnificativ şi emblematic şi pentru ceilalţi creştini (de altfel, printre închinători se află nu numai creştini de diferite rituri, ci şi credincioşi de alte religii). Nu-i vorba de a amesteca lucrurile (valoarea este dată şi de specificitate, de unicitate), ci de a aprecia şi valoriza reliefuri spirituale care conduc la complementaritate îmbogăţitoare, la concordie şi pace.

Nu pot să omit o amintire din copilărie, petrecută cu decenii în urmă, într-un oarecare sat moldav. În plină epocă comunistă şi ateistă, găseam, pe uliţele satului, câte o foaie de dictando împăturită, multiplicată la indigo, în care era scris de mână un text de genul „Minunile sfântului Anton”, ce conţinea un crez religios şi chemarea de a multiplica acea foaie (başca, în marginea satului era şi un deal, „Piciorul lui Anton”, pe care ne dădeam iarna cu sania, ceea ce crea un sentiment de déjà vu, déjà connu). Cum textul era oarecum imperios (dacă nu-l multiplicai, se putea prăvăli o pedeapsă peste tine), m-am dedat pe ascuns şi în mod inocent acestei chemări (ca şi alţi prichindei de vârsta mea, până ce un domn profesor ne-a zis să ne lăsăm de „prostiile” astea). Nu prea ştiu dacă pomenitul Anton, din fiţuicile respective, făcea referire la sfântul Anton de Padova sau era vizat altcineva.

Cum trăim în alte timpuri, să nu ne mai ascundem după degete şi să apreciem forţa modelatoare a sfinţeniei, dincolo de cadrul ei confesional de emergenţă. Din perspectivă paideică, este bine să valorificăm orice reper înalt care conduce la împlinire şi înălţare spirituală, mai ales în acest ev de disoluţie, de carenţă şi ambiguitate valorică. Prin complinire şi empatie spirituală vom ajunge la bucurii, continuităţi şi edificări în plan personal şi comunitar, şi nu prin contrarietate şi dihonie duhovnicească!

Notă. Mulţumim părintelui Daniel Fechetă, pentru intermedierea şi facilitarea acestui binevenit ghidaj şi, de bună seamă, părintelui însoţitor, despre care facem vorbire în text, Cristinel Sascău.