Ce putem învăţa dincolo de şcoală

      Orice comunitate, pe lângă educaţia instituţionalizată, îşi construieşte şi rute alternative cu caracter formativ prin care se perpetuează norme şi valori mai puţin pretabile unor explicitări directe la nivelul cunoaşterii „servite” (şi, de multe ori, aservite) prin planurile cadru, prin programe, prin manuale standard. O persoană este rezultanta educativă nu numai a şcolii, ci şi a altor factori educogeni care, pe anumite segmente, poate avea pregnanţă sau întâietate, cel puţin la un moment dat (să ne gândim, de pildă, la importanţa „celor şapte ani de-acasă”, pe care nu o putem subaprecia).

     Şcoala este o instituţie relativ recentă, dacă e să ne gândim la apariţia şi generalizarea ei în spaţiul autohton sau chiar internaţional. Asta nu înseamnă că nu a existat educaţie înainte de apariţia acestui perimetru de formare specializat. La nivel comunitar, funcţiile educaţiei au fost exercitate şi de instituiri mai puţin vizibile, dar importante prin consecinţe. Ce rol aveau „gura satului”, „cetele de feciori”, „hora”, şezătorile, materialul sapienţial tezaurizat în folclor sau alte „foruri” normative ale comunităţii, decât să vegheze la „păstrarea legilor”, la ratificarea unor trasee benefice, la sancţionarea conduitelor deviante, la perpetuarea unor moduri de a fi! Experienţa culturală fuziona cu simţul comun şi se transforma într-un dispozitiv educativ ad-hoc, dar fertil, roditor, euristic. Structurile valorice emblematice erau transmise în cadre care, de multe ori, excedau (sau erau în contrasens) cu cele promulgate prin canalele formal instituite. Orice comunitate, ce ţine la identitate, îşi sedimentează un etos paideic ingenuu care o caracterizează şi care se transmite mai departe. Desigur, astfel de dispozitive de transmisie nu mai pot fi actualizate, pentru că şi structura sau dinamica de ordin comunitar s-au schimbat între timp. Însă, prin studii de etno-pedagogie sau antropologie pedagogică, pot fi descifrate mecanismele intime de generare şi de transmitere a etosului comunitar ce pot fi actualizate la nivelul altor forme de con-gregare valorică sau structuri asociative care s-au prefigurat între timp. Refacerea acestor funcţionalităţi ar putea alimenta variante educative care ar completa ceea ce nu poate face şcoala.

     Această alternativitate educaţională este benefică din mai multe puncte de vedere: este permanentă, difuză, funcţionând ca un fundal paideic mult mai natural decât educaţia formală; nu presupune specializare a actorilor sau costuri ridicate; este mai apropiată de firescul şi relieful cultural al grupului, fiind o emanaţie directă a acestuia; este mai puţin instrumentalizabilă politic şi mai liberă faţă de constrângerile circumstanţiale; corespunde intereselor şi căutărilor concrete ale educaţilor; poate prelua, corecta, substitui unele dintre sarcinile şcolii în situaţii anomice, de criză, de destructurare valorică; contribuie într-o măsură semnificativă la conturarea identităţii culturale a persoanelor şi a grupurilor etc.

     De aceea, trebuie să valorizăm situaţii sau formule complementare de educare pe care comunitatea le generează, le propagă sau le susţine la un moment dat. Se observă, de pildă, chiar şi la noi, revigorarea unor tipuri de asocieri, pe direcţii afinitare sau spirituale ce vin cu un supliment de acţiuni sau valori ce completează fericit oferta şcolară (mişcări de tip cercetaşi sau scout, asocieri afinitare, cluburi, „colegii” pe criterii profesionale, religioase, de loisir etc.). Astfel de ocazii devin adevărate „şantiere” de forjare a personalităţii, de concretizare – la nivel comportamental – a unor valori sau atitudini, de experimentare a unor roluri şi demnităţi mai puţin uzitate în şcoală, de valorizare a elevilor prin calităţi ce scapă aprecierilor curente. Multe talente pot fi descoperite şi cultivate în aceste cadre de formare şi mulţi copii se pot bucura de confirmare pentru abilităţi ce se ivesc doar aici. Educaţia de dincolo de zidurile clasei (outdoor education), de la egal la egal (peer education), prin punere în situaţie, prin iniţiere, prin ucenicie nu trebuie desconsiderată, indiferent de cât de sofisticate ar deveni structurile şcolare. E nevoie de un continuum educaţional pe axa şcolar-perişcolar-extraşcolar, simultan cu valorizarea unor formule de participare şi implicare socio-culturală.

Se manifestă la copii şi tineri predispoziţii de afiliere şi grupare, de emergenţă a unor energii ce trebuie să fie canalizate şi fructificate în sens pozitiv. În loc să se consume haotic sau în mod nespecific, deseori în mod negativ, acestea pot fi antrenate în acţiuni cu caracter formativ. Abilităţile socio-emoţionale, morale sau civice se pot forma mai degrabă la nivelul unor extensii paideice extra-curriculare, decât într-un cadru instituţionalizat, prin discipline de sine stătătoare (unde să mai încapă atâtea în programul şcolar?). Moralitatea şi civismul pot fi discutate în şcoală, dar se formează sau se consolidează în situaţii reale de viaţă, prin acţiune şi interacţiune comunitară. Trebuie gândite prilejuri formative care să continue, să consolideze, să favorizeze ivirea de noi tipuri de competenţe ale tinerilor. O expediţie de zece zile la munte, de pildă, gândită şi realizată de un profesor priceput, oferă un cumul de situaţii de învăţare care nu se pot edita nicidecum în perimetrul septic şi artificial al şcolii. De asemenea, moralitatea, ca expresie comportamentală, se edifică la nivelul unor conduite care exced de multe ori spaţiul formal. În şcoală se pot configura prime ancore morale (cunoştinţe, valori), dar conduitele se performează în situaţii diverse, osmotice, complexe, ce se consumă în viaţa noastră cea de toate zilele.

     Poate că reînnoirea educaţiei ar trebui să ocazioneze şi astfel de reflecţii asupra unor bagaje paideice ingenue, de scrutare a tradiţiei, de revigorare a unor practici uitate, neglijate, inferiorizate pe nedrept. Cel puţin prin unele topici în cadrul obiectelor existente, prin discipline opţionale sau prin intermediul unor activităţi extra-curriculare, nu ar fi rău să readucem la viaţă modele, cutume sau experienţe paideice autohtone care au lăsat „amprente” importante în modul nostru de a simţi, de a gândi, de a face, de a fi.