Educația – o valoare în sine

A face educație înseamnă a sădi în om responsabilitatea auto-reflecției și auto-desăvârșirii lui. O astfel de aplecare spre tine însuți constituie miezul oricărei educații adevărate. Buna educație nu se face spre un folos concret, imediat, pentru acapararea unui statut sau bun identificabil la un moment dat. O autentică educație este aceea care te pregătește să mergi pe un drum, de unul singur, autoghidându-te și fructificând oportunitățile ce îți ies în cale.


În acest sens trebuie înțeleasă și zicerea populară conform căreia „cine are carte are parte”. În primul rând, acest dicton îndeamnă la „carte”, la instruire, la iluminare. În mai toate culturile lumii instituția educației și formării este valorizată pozitiv, reprezentările despre învățătură, învățător etc. dând seamă de această prețuire. Constituie o obligație pentru fiecare de a intra în posesia „cărții”, a cunoașterii, a culturii. „Omul devine om prin educație” – spunea Kant. Natura umană se impune celorlalte forme ale existenței prin generarea, capitalizarea și transmiterea culturii. În al doilea rând, înțelepciunea populară ne spune că prin educație apare promisiunea înălțării și perfecționării noastre. Prin formare, activăm în noi desăvârșirea de care suntem susceptibili. Calitatea cunoașterii și comportamentului nostru nu este o stare dată, ci una care se câștigă neîncetat. Nu ne naștem buni sau frumoși de la natură, ci devenim valoroși prin ratașarea noastră continuă la cunoaștere și bunuri culturale. În al treilea rând, dictonul transmite implicit faptul că toate ființele sunt pasibile de ridicare, în moduri și ponderi diferite. Drumul spre carte nu este același pentru toți (unii învață mai ușor, alții mai greu), trebuie depășite obstacole, trebuie luptat cu blocaje, inerții, inabilități. Iar efectele învățării nu sunt unice, ci dezvoltă o multitudine de potențialități. Este de așteptat ca prin educație să accedem către „partea” care ni se cuvine, căci ea nu ne este dată de-a gata, ci trebuie s-o identificăm, s-o fructificăm, s-o câștigăm. În fond, și efectele educației noastre constituie tot o responsabilitate personală, pentru că nu există o legătură mecanică între durata sau intensitatea „cărții” și mărimea sau altitudinea statutului vizat.


Educația nu înseamnă un simplu cumul de cunoștințe sau valori, ci presupune poziționare, interogație, operaționalitate și aplicativitate în raport cu ceea ce se acumulează. Ea trebuie vizată ca un garant al înaintării, ca un temei ce activează „puterea de creștere” (John Dewey), ca o instanță ce monitorizează și „inervează” însăși viața noastră. Din acest punct de vedere, educația reprezintă o valoare în sine ce se poate converti permanent în ceva folositor și înălțător pentru individ și comunitatea din care face parte. Valoarea ei nu stă în „certificatul” ce o însoțește, ci în gesticulațiile noastre de zi cu zi, în competențele de a fi om și de a răspunde adecvat la solicitările specifice. Întreaga educație se constituie într-o valoare prin ea însăși, întrucât ajută la „dezvoltarea valorii vieții și creează o formă de fericire umană” (Bogdan Suchodolski). Omul educat are un alt start existențial, alte șanse de a se poziționa în lume, alt mod de a-și fructifica creativitatea, personalitatea, unicitatea.


Așa încât, perspectivele mercantile și îngust pragmatice despre instrucție și formare trebuie re-analizate, amendate.  A forma omul pentru concretețea unei lumi (industriale, sociale etc.) este prea puțin pentru ceea ce înseamnă educație plenară. Lumea muncii evoluează de la decadă la decadă, iar competențele acționale umane nu se pot prefigura sau anticipa încă de pe băncile școlii. Viziunea antreprenorială asupra școlii trebuie corectată, întrucât există riscul ca învățământul să devină o anexă a economicului. Este bine ca școala să cultive pe mai departe valorile generic-umane, mai largi, mai generale, dar corelative firii și menirii umane. Acestea se pot configura în orice timp și loc și se pot plia pe cerințe sau constrângeri conjuncturale. Este de dorit să țintim formarea de competențe transversale, acestea activându-se adecvat funcție de situații și solicitări, chiar dacă ele sunt indeterminate în acest prezent. Astfel devine educația valoroasă, întrucât pregătește individul nu atât pentru un prezent dat (știut), ci pentru un viitor posibil (necunoscut)!