Problema răului – soluţia Sfntului Augustin I

Problema răului este o temă esenţială a filosofiei. Această problemă este în strânsă legătură cu teodiceea (theos = „Dumnezeu” şi dike = „dreptate”) şi anume: dacă există un Dumnezeu care e prin excelenţă bun, cum se explică prezenţa răului în lume? De ce permite Dumnezeu răul şi care este sursa răului? Voi face apel pentru a prezenta această problemă la Sfântul Augustin.


Viaţa şi formaţia intelectuală a Sfântului Augustin


S‑a născut în 354, 13 no­iembrie, la Tagaste, în nordul Africii. Contemporanii l‑au numit „Aurelius”, nume pe care Augustin nu l‑a folosit niciodată. Părinţi i‑au fost Patricius şi Monica. Patricius era păgân prin tradiţie şi mai curând din interes decât din convingere. Era decurion şi aparţinea, conform unei inscripţii de la Souk‑Ahras, de splendidissimus ordo Thagastensis. Epitetul acesta emfatic ţine de frazeologia oficială obişnuită a epocii, fără a reflecta însă vreun prestigiu deosebit care ar reveni funcţiei tatălui. Monica, mama lui, va fi trecută în rândul sfinţilor. Augustin, născut dintr‑o mamă creştină, nu a fost botezat la naştere. Era un obicei al Bisericii vechi, în particular al celei africane: botezul era amânat cât mai mult posibil, plecând de la con­vingerea că păcatele comise după administrarea sacramentului botezului sunt infinit mai grave decât cele comise înainte.


Şcoala va fi o tristă amintire pentru Augustin. Spirit intuitiv, a fost una dintre numeroasele victime ale acelei eterne erori pedagogice şi care nu ştie să se adapteze la diversitatea inteligenţelor. De altfel, la Tagaste are un profesor despre care ţine minte că era mai priceput în mânuirea băţului decât în a insufla interes elevilor pentru învăţătură. Anii de şcoală rămân pentru Augustin o experienţă jalnică. Pleacă la Madaura şi apoi, în 371, îl aflăm student la Cartagina (Carthago Veneris). Creaturile îl robesc, Dumnezeu nu are loc în viaţa lui. Are o legătură care durează aproape 14 ani şi al cărei rod e Adeodatus, de care nu încetează să se minuneze. Epicureu convins, consideră fiinţa nu ca fiinţă gândită, aşa cum o considerau stoicii; vede în fiinţă exclusiv fiinţa simţită.


Augustin studiază la Cartagina oratoria şi dialectica, geometria etc., adică întregul ciclu al artelor liberale. E mai mult un autodidact. Acum citeşte Hortensius, dialogul lui Cicero. Dialogul acesta, pierdut astăzi, e un tratat de filosofie. Personajul Hortensius neagă filosofiei orice rol. Cicero răs­punde şi face elogiul acestei activităţi a minţii. În Confesiuni (III, 4, 7) Augustin vorbeşte despre „cartea unui oarecare Cicero, scriitor a cărui limbă literară o admiră aproape toţi, dar nu‑i admiră şi inima deopotrivă. Şi trebuie să recunosc că acea carte mi‑a modificat sufletul şi către Tine mi‑a îndreptat rugăciunile”. Efectul lecturii depăşeşte conţinutul dialogului şi astfel, la 19 ani, Augustin se întâlneşte, prin Cicero, cu filosofia. Aceasta îl trimite la Scriptură, de care va rămâne decepţionat. Scriptura era nepotrivită în raport cu prestigiul lui Cicero, e barbară şi, pe lângă eleganţa oratorică a lui Cicero, Scriptura e ca şi inexistentă. Mai târziu, în De doctrina christiana (IV, 6, 9‑7, 21), va susţine că Biblia nu e cu nimic inferioară scrierilor păgâne în ceea ce priveşte frumuseţea exprimării. Cuvintele ei sunt divina mente, sunt ros­tite de Duhul Sfânt cu înţelepciune (sapienter) şi elocinţă (eloquenter).


Anul 29 al vieţii lui Augustin este unul de cotitură. Răspunsurile maniheilor nu‑l mai satisfac. Tot mai nemulţumit, Augustin cere noi şi noi răspunsuri. Discută cu Nebridius, un prieten care ataca metafizica dualistă a maniheilor în principiile ei fundamentale: binele şi răul. Nebridius propune o dilemă care în istorie va rămâne ca argument ce‑i poartă numele. Iată argumentul: ce puteau face forţele răului dacă Dumnezeu nu voia să intre în luptă cu ele? Două variante sunt posibile:


·    forţele răului pot să‑l rănească pe Dumnezeu şi, în acest caz, Dumnezeu este coruptibil, ceea ce este o blasfemie;


·    forţele răului nu‑l pot vătăma pe Dumnezeu, aşa că Dumnezeu nu are nici un motiv să lupte cu ele.


Pleacă la Roma (383), nu se adaptează, este ajutat de prefectul Romei (Symmachus) şi obţine postul de profesor de retorică la Milano. Avea 30 de ani când a făcut cunoştinţă cu Sfântul Ambrozie. Prima impresie este relatată în Confesiuni (V, 14, 24): „în timp ce deschideam inima ca să‑mi dau seama cât de frumos vorbea, la fel îmi intra în inimă şi cât adevăr spunea”. Consecinţa: „am hotărât deci să fiu catehumen în Catholica Ecclesia, încredinţată mie de părinţi, până ce avea să mă lumineze ceva cu adevărat sigur spre care să‑mi îndrept paşii” (Ibidem, V, 14, 25). Îl atrage la Ambrozie metoda alegorică şi, treptat, creşti­nismul se impune în inima lui Augustin. În 386 Augustin se converteşte la creştinism şi apoi revine în Africa. Este întâi preot, apoi episcop. În această perioadă scrie marile lui cărţi: De Trinitate, De libero arbitrio, Confesonnesi, De civitate Dei etc. Moare în anul 430.


Natura răului


În Marcu 5, 6‑9 aflăm istoria demonizatului din Gadara, pildă care scoate în relief natura răului. „Văzându-l pe Isus de departe, a alergat, s-a prosternat înaintea lui şi a strigat cu glas puternic: «Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului Preaînalt? Te conjur pe Dumnezeu, nu mă chinui!» Pentru că îi spusese: «Duh necurat, ieşi din om!» Şi l-a întrebat: «Care îţi este numele?» El i-a spus: «Numele meu este ‚Legiune’, căci suntem mulţi»”. Isus întreabă de nume. La iudei şi la greci numele exprimă esenţa lucrului sau a fiinţei care‑l poartă, şi în numele persoanei este ascuns destinul ei (nomen est omen). Sensul întrebării lui Isus era: care este fiinţa ta ascunsă, natura ta, demonule? Şi când demonul răspunde, trece de la singular la plural, de la numele „meu” la numele „nostru”. Biblia nu vede în rău o simplă lipsă a binelui, o neîmplinire, ci o libertate eşuată şi devenită voinţă rea. Răul adaugă nefiinţă la fiinţă şi o perver­teşte pe aceasta din urmă în expe­rienţă malefică. Problema cea mare este: de unde provine răul, dacă Dumnezeu există, iar dacă Dumnezeu nu există, de unde provine binele?


Augustin cunoştea faţă cu problema răului două soluţii: dualismul şi panteismul. Mersul lui va fi acela că, dintre creştini, este primul care concepe problema răului din punct de vedere metafizic, aflând în metafizică singura cale care poate duce la o soluţie satisfăcătoare. Pleacă de la metafizică, întrucât Binele şi Fiinţa sunt identice şi Binele însuşi se defineşte ca Fiinţă. Premisa este: întrucât Binele este Fiinţa, răul nu are existenţă, deci defectul moral devine defect ontologic. Dacă răul ar avea fiinţă, ar fi însuşi Binele, prin urmare răul ar fi bun. Dualismul e înlăturat prin aceea că nu pot exista două principii absolute. Răul nu e ceva de sine stătător, el nu e o natură în sensul propriu al cuvântului. Pentru ca Binele să existe, nu are nevoie de rău. Pentru ca răul să acţioneze, are nevoie de Bine. Dacă Binele este ceva de la sine înţeles, nu la fel stau lucrurile cu răul. Spre exemplu, boala nu este pentru corp o substanţă de sine stătătoare, ci un defect al corpului, o privaţie de ceea ce este esenţial corpului – sănătatea. Răul se adaugă unei substanţe şi când substanţa aceea piere, răul piere. Răul se află numai pe lângă cele existente care, prin aceea că există, sunt şi bune. Cele ce există, „dacă vor fi private de orice categorie de bine, nu vor mai exista; însă, atâta timp cât ele există, sunt bune; ceea ce înseamnă că toate câte există sunt bune, şi răul acela despre care ne întrebăm de unde vine nu este substanţă” (Confesiuni, VII, 12, 18).


Orice natură, întrucât e natură, e bună, inclusiv natura diavolului, de unde se vede că Binele nu poate fi anihilat de rău, căci dacă ar fi, Binele ar fi una cu nefiinţa. Nici un rău nu poate să lucreze în aşa fel contra naturii încât să o facă să dispară. Răul este privaţia formei (ordinii), şi dacă el s‑ar priva de formă în totalitate, s‑ar priva de sine. Puterea însăşi a răului este limitată; voinţa rea nu poate produce nimic împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu. Cauza răului nu e una activă, ci una privativă; voinţa către rău este o voinţă privativă.


Lucrurile create sunt bune, dar nu sunt din substanţa lui Dumnezeu, pentru că nu din El sunt făcute, ci ex nihilo. De altfel, dacă lucrurile ar fi făcute din substanţa lui Dumnezeu, din natura Lui, lucrurile n‑ar mai fi supuse păcatului. Chiar termenul creatio înseamnă că a fost făcut (creat) ceva din nimic. Altminteri n‑ar mai fi fost creaţie, ci modificare, schimbare, transformare. Făcut (creat) ex nihilo înseamnă şi a veni din nimic, din neant, din nefiinţă; dar asta înseamnă, pe de altă parte, că tot ceea ce vine de acolo, din nefiinţă către fiinţă, comunică nu doar fiinţei, ci şi contrariului – nefiinţa. De aceea natura a tot ceea ce este rău e lipsa, privaţia care se însoţeşte şi se împărtăşeşte cu fiinţa. Ceea ce e din substanţa lui Dumnezeu e identic lui Dumnezeu şi nu poate fi creatură, caz în care Augustin acceptă o lipsă originară în orice creatură. Dar, dacă natura în sine nu e un rău şi orice creatură iese bună din mâinile Creatorului, înseamnă că răul, din punct de vedere metafizic, nu există. Natura răului este identică privaţiei, coruperii. Proprietatea naturii este binele; defectul naturii este răul. Binele naturii nu este imutabil, ci schimbător, şi schimbarea este locul prin care intră în lume răul. Ce înseamnă răul privit în acţiunea lui ca factor corupător? Înseamnă afec­tarea bunătăţii naturii, adică a celor trei elemente care definesc bunătatea:


·    „măsura” (modus) naturii este coruptă când lucrul are calităţi mai mici decât ar trebui să posede;


·    „specia” (forma) e coruptă când intervine nepotrivirea, inadver­tenţa (ceea ce e permis în public, nu e permis şi în Biserică);


·    „ordinea” e aceea care conferă fiecărui lucru locul lui.


Natura este bună întrucât e creată şi este rea întrucât poate fi coruptă. Urmează că nici măcar răul cel mai mare nu poate afecta lucrul în fiinţa lui (şi când spun „rău mai mare” mă exprim greşit pentru că nu există rău mai mare, există doar bine mai mic şi acest bine mai mic în raport cu binele mai mare este un rău. Iată cum, în realitate, la originea păcatului stă de fapt binele, e drept că acela mai mic!). Nu există fiinţe rele în sine. Augustin dă exemple şi conchide că natura în sine este bună, doar efectele diferă (otrava poate fi, după caz, medicament sau otravă ca atare). Răul nu‑i deci o substanţă, ci un accident al substanţei. Nimic nu este mai rău decât privarea de bine. Aceasta ar fi natura răului.


Anton Adămuț