Sfântul Anselm și argumentele existenței lui Dumnezeu II
08 iulie 2015
|
Argumentul ontologic propriu-zis
Nota comună a primelor trei dovezi este că pornesc toate de la realitate (binele, fiinţa, gradele fiinţei). Anselm e preocupat însă de a aduce dovezi şi mai clare, care să se impună de la sine încuviinţării minţii noastre. Coroana acestor trei dovezi din Monologion va fi argumentul ontologic pe care-l prezintă în Proslogion (titlu care s-ar traduce şi prin: "precuvântare"). Iată raţionamentul lui Anselm.
La sfârşitul primului capitol din Proslogion citim: "Eu, Doamne, nu ţintesc la a pătrunde înălţimea Ta, fiindcă în nici un fel eu n-o alătur ei pe aceea a minţii mele, însă doresc întrucâtva să înţeleg adevărul tău pe care inima mea îl crede şi îl iubeşte. Căci eu nu caut să înţeleg spre a crede, ci cred ca să-nţeleg. Şi chiar aceasta cred: că necrezând, n-aş înţelege". Vedem că Anselm se pregăteşte, şi pentru el credinţa precedă cunoaşterii şi ea este punctul de plecare al cercetării filosofice, dar scopul cercetării rămâne, în fond, unul teologic. De altfel, lucrarea Monologion a fost scrisă la cererea unor călugări care vroiau dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, dovezi exclusiv raţionale. În Proslogion, argumentul este precedat de teza: fides quaerens intellectum ("credinţa căutând intelectul").
Prin urmare, argumentul ontologic pleacă de la premisa că ideea de Dumnezeu ne este dată nouă de credinţă şi ajunge la înţelegerea acestui dat al credinţei. Noi credem că Dumnezeu există şi că nu putem concepe ceva mai înalt ca el. Problema este: chiar există o asemenea natură care să corespundă credinţei noastre? Şi Anselm aminteşte în acest loc vorbele nesocotitului din Psalmii 13, 1 şi 52, 1, unde se spune: "Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu»": Dixit insipiens in corde suo: non est Deus. De altfel, capitolul 2 din Proslogion este intitulat: "Că Dumnezeu este cu adevărat, chiar dacă a spus în inima sa nesocotitul: «nu este Dumnezeu»". Iată cum sună textul lui Anselm din Proslogion, capitolul 2: "Prin urmare, Doamne, care dai credinţei înţelegere, dă-mi voie, pe cât ştii tu să rânduieşti aceasta, să înţeleg că eşti, aşa cum credem. Apoi că eşti ceea ce credem. Căci fără îndoială credem că tu eşti ceva decât care nimic nu poate fi gândit mai mare. Ori poate nu e nimic de asemenea fire, căci spuse-n inima sa nesocotitul: Nu este Dumnezeu? E sigur că nesocotitul însuşi, de îndată ce aude ceea ce spun – ceva decât care nu poate fi gândit ceva mai mare – înţelege ceea ce aude, iar ceea ce înţelege, în intelectul lui se află, chiar dacă nu înţelege că acesta este. Căci una e ca un fapt să fie în minte, şi alta a înţelege cum că faptul este. Atunci când pictorul gândeşte dinainte ceea ce va fi făcut, de fapt el are aceasta în minte, dar încă nu înţelege că este ceea ce nu a făcut deocamdată. De îndată însă ce a pictat, el va avea şi-n minte, dar va şi înţelege că lucrarea sa există. Este convins, aşadar, nesocotitul, că există ceva, fie şi în intelect, decât care nu poate fi gândit ceva mai mare, pentru că de îndată ce aude aceasta, înţelege; iar ceea ce este înţeles, se află în intelect. Şi e sigur că acela decât care nu-i cu putinţă a fi gândit ceva mai mare nu poate fi numai în intelect. Căci dacă se află numai în intelect, va fi mai mare ceva ce poate fi gândit că este şi în fapt. Aşadar, dacă acela decât care nu poate fi gândit ceva mai mare e doar în intelect, atunci acesta însuşi este ceva decât care s-ar putea gândi ceva mai mare. Există, prin urmare, departe de orice îndoială, ceva decât care nu are sens a fi gândit ceva mai mare, şi în intelect şi în fapt". Aşa sună argumentul în termenii lui Anselm. Să-l fac pe înţeles.
Nu întâmplător Anselm vrea să explice aceasta (existenţa lui Dumnezeu) nesocotitului, căci dacă nesocotitul va înţelege, toţi vor înţelege. Nebunul spune că "nu este Dumnezeu". Nebunul nu este însă acela care şi-a pierdut raţiunea; nebunul este acela care a pierdut totul, în afară de raţiune. Ceea ce vrea Anselm să spună este că nebunul şi-a pierdut credinţa. De aceea putem discuta cu nebunul, şi el înţelege. Este motivul pentru care atunci când vorbim nebunului de acea fiinţă dincolo de care nu putem concepe alta ca fiind mai mare, nebunul înţelege, şi ceea ce înţelege există în mintea lui, chiar dacă el nu realizează că există; căci ceea ce argumentul încearcă să strecoare nebunului nu este raţiunea, pe care nebunul o are, ci credinţa, care-i lipseşte. Explică Anselm: un lucru poate exista într-o minte fără ca mintea să ştie faptul acesta. Iată rostul exemplului cu pictorul, exemplu evident prin sine. Pictorul are lucrarea (tabloul) în minte, fără ca ea să şi existe în realitate. Când tabloul este terminat, pictorul are lucrarea şi în minte şi în realitate. Prin urmare, şi nebunul poate fi convins că în mintea lui există ideea acelei fiinţe a lui Dumnezeu, pentru că el înţelege formula (nebunul e raţional), şi e clar că tot ceea ce noi înţelegem, şi există în mintea noastră. Dar a exista şi în realitate înseamă mai mult decât a exista numai în minte. Din acest motiv, pentru ca fiinţa cugetată în mintea noastră să fie perfectă, existenţa ei reală, nu numai în minte, este necesară. Astfel că fiinţa a cărei idee există în mintea mea, pentru a fi perfectă (nici o fiinţă să nu poată fi gândită mai mare ca ea), trebuie să existe şi în realitate. Argumentul acesta se sprijină pe trei principii:
ideea de Dumnezeu este dată de credinţă;
ceea ce există în gândire există cu adevărat (există şi în realitate);
existenţa ideii de Dumnezeu în minte cere afirmarea existenţei lui Dumnezeu şi în realitate. Urmează că lucrul pe care credinţa îl propune este şi inteligibil, poate fi acceptat fără contradicţie de către raţiune.
Argumentul lui Anselm face o comparaţie între fiinţa gândită şi fiinţa reală, şi intelectul conchide că fiinţa reală este superioară fiinţei gândite pentru faptul următor: ceea ce există şi în gândire şi în realitate este mai perfect decât ceea ce există numai în gândire. În alţi termeni, argumentul sună astfel: dacă ideea de Dumnezeu există în gândire, faptul că există o face şi reală, adică nu pot fi gândite decât acele lucruri care şi există. Nimeni, printre şi dintre creaturi, nu poate gândi ceea ce nu există.
Updated on 20 octombrie 2016