Sfântul Anselm și argumentele existenței lui Dumnezeu I

În istoria gândirii, Anselm s-a făcut remarcat mai ales prin două lucruri: întâi, prin tratatul asupra ispăşirii, tratat intitulat De ce s-a făcut Dumnezeu om?, în care încearcă să clarifice logica acestei faceri; vrea să demonstreze, pe baza a ceea ce ştim din Scriptură despre caracterul lui Dumnezeu şi despre păcatul omului, necesitatea lăuntrică în virtutea căreia a venit, a murit şi a înviat Cristos. Lucrarea aceasta este primul tratat care oferă o abordare teologico-logică asupra misterului Răscumpărării. În al doilea rând (dar primul în ordinea importanţei, cel puţin din perspectiva urmaşilor), Anselm s-a făcut remarcat prin argumentul ontologic. Anselm încearcă să elaboreze o demonstraţie logică a existenţei lui Dumnezeu pe care-L descrie ca fiind „acela decât care nimic mai mare nu poate fi conceput”. Argumentul anselmian este, de regulă, înţeles ca o încercare de a deduce existenţa lui Dumnezeu din ideea celei mai perfecte fiinţe. Astfel, nimeni nu poate nega faptul că oamenii au în mintea lor ideea unei fiinţe perfecte. Bine, dar cum a ajuns în mintea oamenilor o astfel de idee a unei fiinţe perfecte, dacă o asemenea fiinţă nu există?





Dacă o astfel de fiinţă ar fi doar o simplă idee a minţii noastre, atunci o atare fiinţă n-ar mai fi perfectă, întrucât lipsa atributului existenţei implică imperfecţiunea. Dacă, deci, o asemenea fiinţă este perfectă, ea şi există. Dar a prezenta argumentul în acest fel înseamnă a-l simplifica. Spunem, prin urmare, că partea cea mai fecundă a operei Sfântului Anselm este aceea care constă în demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. Lucrarea avută în vedere este intitulată Proslogion (cu subtitlul: Discurs despre existenţa lui Dumnezeu). Proslogion este scrisă între anii 1077-1078, dar consideraţii asupra existenţei lui Dumnezeu întâlnim la Anselm, mai întâi, în lucrarea Monologion (1076) în care, în primele 28 de capitole din cele 80 ale tratatului, este demonstrată existenţa lui Dumnezeu pornind de la creatură, de la conceptele de bine, măreţie şi perfecţiune. Asupra acestei lucrări voi insista acum.


 


Argumentele existenţei lui Dumnezeu în Monologion





În Monologion, argumentaţia lui Anselm, sau dovezile existenţei lui Dumnezeu, pleacă de la aceptarea iniţială a două principii: lucrurile nu sunt egale între ele în privinţa perfecţiunii şi, al doilea principiu: un lucru posedă un grad mai mare sau mai mic de perfecţiune numai întrucât participă la acea perfecţiune. Să aplicăm principiile şi să deducem dovezile, aşa cum apar ele în Monologion (titlu care ar însemna – „de vorbă cu mine însumi”, în fapt fiind vorba de un „monolog” cu Dumnezeu).





1. Dovada pornind de la conceptul de bine





Fiecare dintre noi doreşte să se bucure de ceea ce este bun. Ajungem, în final, să ne întrebăm de unde provin lucrurile pe care le socotim ca fiind bune. Această reflecţie firească asupra naturii şi asupra originii obiectului dorinţei noastre (care este binele), ne conduce la Dumnezeu. Cum? Simţurile şi raţiunea ne spun că există un număr nedeterminat de bunuri (de lucruri bune). Raţiunea, apoi, ne aminteşte că totul are o cauză. Tot raţiunea pune întrebarea: fiecare lucru bun pe care îl percepem are o cauză a lui proprie, sau există o singură cauză pentru toate lucrurile bune? Mai vedem că lucrurile bune sunt bune în mod inegal, că un lucru este mai bun ca altul, prin urmare ele nu se pot compara cu ele însele pentru a-şi stabili gradul de bunătate. Toate au a participa la unul şi acelaşi bine în raport cu care, apoi, se distribuie bunătatea particulară a fiecărui lucru creat. Binele prin care toate bunurile sunt bune nu poate fi decât un bine superior, restul sunt bune nu prin ele însele, ci prin participarea la acest bine superior. Acest bine este bun prin sine, restul sunt bune prin acest bine superior şi care nu mai are nimic deasupra lui. El este bun în mod absolut şi acest bine absolut se numeşte Dumnezeu.





2. Dovada pornind de la creatură





Nimeni nu se îndoieşte că universul (fiinţa, creatura) există, după cum nimeni nu se îndoieşte că tot ceea ce există are o cauză. Întrebarea este: totalitatea lucrurilor (universul) derivă din mai multe cauze, sau din una singură? Să procedăm prin reducere la absurd şi să admitem că universul are mai multe cauze. La ce se ajunge? Dacă universul are mai multe cauze, atunci fie cauzele există prin sine (dar existând în acelaşi mod, adică prin sine, ele sunt de fapt una singură!), fie se produc unele pe altele, se produc reciproc. Ipoteza din urmă este însă potrivnică raţiunii, căci e absurd ca un lucru să existe prin acela căruia îi dă fiinţă. Adică, pentru a explica, Dumnezeu nu există pentru că există lumea, ci lumea există pentru există Dumnezeu.





3. Dovada pornind de la perfecţiune





Acest argument pleacă de la gradele de perfecţiune pe care le au lucrurile. Privind în jur, vedem că un lucru (o creatură) e mai perfect decât altul: calul decât pomul, omul decât calul. Nu putem nega că lucrurile sunt superioare unele altora (inclusiv în interiorul aceleeaşi specii). Aici sunt două variante: fie acceptăm un număr infinit de fiinţe (creaturi) şi atunci va fi totdeauna o fiinţă mai desăvârşită decât alta, fie acceptăm că numărul celor create este finit, caz în care există o fiinţă mai desăvârşită decât toate celelalte. Nu e greu de văzut că prima variantă este absurdă şi, chiar dacă acceptăm că numărul fiinţelor create tinde spre infinit, el nu este, totuşi, infinit. Prin urmare, există cu necesitate o natură superioară tuturor celorlalte naturi şi care nu este inferioară nici unei alte naturi. Această natură ultimă este Dumnezeu.





În numărul următor voi prezenta argumentul ontologic propriu-zis aşa cum apare el în lucrarea Proslogion