Puterea de a crede cu adevărat

Când eram mică, întrebarea pe care o puneam cel mai des era: „Da’ de ce?” Cred că toți copiii întreabă așa, exasperându-și părinții, la o anumită vârstă, atunci când încearcă să înțeleagă ceea ce descoperă în lumea din jur. Apoi încet-încet renunță – cum renunțaseră și părinții lor – să mai întrebe, ori pentru că nu reușesc să înțeleagă aproape nimic, ori pentru că li se pare că au înțeles totul. Eu n-am renunțat.


Împotrivirea la răul și urâtul din lume – care merg paralel și adesea se confundă, așa cum vechii greci încercau să confunde binele cu frumosul – a pornit întotdeauna, în ceea ce mă privește, de la această încăpățânare de a afla: de ce este posibil? cum este posibil? până unde este posibil? Nu-i deloc sigur că, dacă înțeleg pot să și înving, dar este sigur că, dacă nu sunt în stare să înțeleg,sunt învinsă dinainte. Mă apăr, deci, nu închizând ochii, ci deschizându-i larg, până încep să lăcrimeze. Tot ce i se întâmplă Europei în această toamnă este, dincolo de motivațiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditație asupra ei însăși, asupra condiției ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogație asupra definiției ei. Este evident că, în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinței sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului. Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum mai mulți ani, în urma cărora Uniunea Europeană a optat să renunțe la sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiție culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noțiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire, părinții democrației, când au scris Carta Drepturilor Omului_, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. 


Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicația faptului că țările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experiența traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învățată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învățat  pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi fațadele. Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciunile privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiți, cu copiii adormiți în brațe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin, nu poți să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligația de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferență nici față de această suferință omenească, nici față de explicațiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciți pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai mult victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forțe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluții atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. În condiții mai mult sau mai puțin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la frontiere și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria, am ajuns să nu o mai cunoaștem.


Am citit undeva că, în limba chineză, cuvântul „criză” este notat  prin două semne: „pericol” și „oportunitate”. În cazul nostru, pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiție, la propria noastră conștiință și la puterea noastră de a mai crede cu adevărat în ceva: în Dumnezeul părinților noștri sau, cel puțin, în noi înșine.