Un aspect inedit al Jubileului extraordinar al milostivirii îl reprezintă, dragi cititori, deschiderea Porților Sfinte în toate diecezele din lume, nu doar la Bazilica Sfântului Petru sau la celelalte bazilici pontificale din Roma. Intenția Sfântului Părinte este aceea de a ne dezvălui, într-un mod cât mai concret posibil, că milostivirea lui Dumnezeu este nemărginită și că sacrificiul lui Cristos trebuie să aducă rod în viața tuturor oamenilor. Dumnezeu însuși dorește ca toți oamenii să se mântuiască, iar pentru ca această dorință divină să se împlinească, contribuția omului poate fi semnificativă.
Perfecțiunea vieții evanghelice și dorința de a ne mântui nu poate rămâne un ideal personal, eufuistic și egoist, dar ne stimulează, în mod constitutiv, în mărturisirea credinței noastre și în anunțarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le înfăptuiește în noi. Astfel, acest entuziasm misionar și această dorință de mântuire a tuturor sunt cât se poate de vizibile în viața sfinților. Sfântul Anton dorește sa ajungă în Maroc pentru a-l vesti pe Cristos și pentru a-și dărui propria viață din iubire față de el, convins fiind că: „Cine ține la viață o va pierde, iar cine își pierde viața pentru mine o va regăsi” (Mt 10,39). Pentru sfântul Francisc, o revelație particulară din partea lui Dumnezeu îl determină să călătorească spre Roma, pentru a-i cere Sfântului Părinte, Onoriu al III-lea, un lucru nemaiauzit.
Într-o noapte a anului 1216, adică exact cu 800 de ani în urmă și înaintea primului Jubileu creștin, din anul 1300, sfântul Francisc se afla în rugăciune, la Porziuncula. Pe neașteptate, bisericuță este inundată de o lumină vie și el îi vede deasupra altarului pe Cristos și pe Sfânta Fecioară, înconjurați de o mulțime de îngeri. Cristos îl întreabă ce își dorește pentru mântuirea sufletelor. Răspunsul lui Francisc este spontan și concis: „Te rog ca toți cei care, căiți și spovediți, vor veni să viziteze această biserică, să obțină iertarea-ți generoasă și ștergerea tuturor pedepselor meritate pentru păcatele lor”. Domnul a continuat: „Ceea ce tu ai cerut, o frate Francisc, este un lucru imens, dar pentru că ești demn de lucruri mărețe, și mai mari vei avea. Îți primesc cererea, dar și tu va trebui să mergi la vicarul meu pe pământ pentru a-i cere, din partea mea, această indulgență”. Însoțit de fratele Masseo, ziua următoare, Francisc se prezintă înainte papei și îi face cunoscută revelația avută. La întrebarea: „Pentru câți ani dorești această indulgență?”, răspunde: „Nu cer ani, ci suflete (anime it.)”. Papa obiectează că această indulgență este rezervată mormintelor sfinților apostoli Petru și Paul din Roma și mormântului sfânt de la Ierusalim. Cedează, însă, și îi oferă lui Francisc acest privilegiu. Se îndreaptă spre ieșire, plin de bucurie, iar papa îl întreabă dacă nu are nevoie de un document scris care să autentifice indulgența. Francisc îi răspunde: „Nu e necesar, deoarece documentul este Isus Cristos, notar este Sfânta Fecioară și îngerii îmi sunt martorii”. Întorcându-se la Porziuncula, vestea tuturor celor pe care îi întâlnea: „Doresc să vă trimit pe toți în paradis!”. Există, totuși, și un document care atestă autenticitatea istorică a acestui eveniment, anume diploma fratelui Teobaldo (1310), episcop de Assisi.
Dragi cititori, de câte ori nu am experimentat oare fragilitatea naturii noastre umane? De câte ori nu am fost dezamăgiți și întristați de propriile limite și slăbiciuni? Doar harul lui Dumnezeu ne dă puterea să privim cerul și să reînnoim speranța noastră în milostivirea și iertarea sa. Iar harul său nu are limite, tot la fel cum dorința și speranța mântuirii noastre trebuie să se păstreze nestinse. Iertarea de la Porziuncula coincide anul acesta cu Jubileul extraordinar al milostivirii, asumând astfel o conotație specială. Preocupările și interesele meschine ale acestei lumi, deși pot împiedica, nu reușesc să stingă aspirațiile profunde ale inimii, nostalgia sufletului nostru după Dumnezeu. Să ne deschidem inima înaintea semnelor minunate ale iubirii divine și să ne lăsăm transformați de harul său. Să-i cerem sfântului Anton să ne susțină în trăirea unei vieți creștine autentice, făcând din inima noastră o Poartă Sfântă, larg deschisă harului divin. Să ne rugăm pentru binele și mântuirea noastră și a aproapelui, așa cum a făcut el, convinși fiind că doar astfel putem deveni instrumente utile în mâna Domnului și mesageri entuziaști ai iubirii sale! Tuturor, pace și bine!