Sfântul minunilor şi aventura consolării
Dincolo de nenumăratele forme de devoţiune şi iubire manifestate faţă de sfântul Anton, mă surprinde mereu, dragi cititori, la începutul lunii mai, bucuria comunităţilor srilankeze din Italia, venite în pelerinaj, an de an, la mormântul celui pe care ei îl venerează. Pentru mulţi dintre ei, această întâlnire anuală reprezintă o aventură a spiritului, un moment unic de reînnoire şi regăsire interioară, în acelaşi spirit. Nu mai e tocmai obişnuit să vezi, chiar de la intrarea în bazilică, credincioşi îngenunchiaţi, unii dintre ei luându-şi încălţămintea în mâini, înaintând umil, ca într-o ceremonie armonioasă, spre mormântul sfântului Anton. Reperele lor culturale şi cultuale par a fi neîntinate de dictatura relativismului searbăd al societăţii noastre occidentale, în care ei tentează să se integreze, gradual, distingând doar aspectele pozitive ale acesteia. În sfântul Anton de Padova, ei îşi găsesc consolarea, bucuria şi speranţa de a înfrunta cu seninătate greutăţile vieţii de emigranţi, nu întotdeauna uşoară. De altfel, în treacăt fie spus, şi sfântul Anton a fost un emigrant, venit din „îndepărtata” Portugalie.
Festivitatea miilor de credincioşi srilankezi veniţi la Padova pentru a se întâlni cu sfântul lor iubit este o anticipare a ceea ce reprezintă solemnitatea Sfântului Anton, pe care întreaga Biserică îl sărbătoreşte la 13 iunie. Atunci, pelerini din întreaga lume vor veni pentru a-şi găsi consolarea şi pentru a-l venera pe sfântul îmbrăcat cu mantia maiestăţii divine. „Mai măreţ decât trupul este sufletul. Mai măreţ decât sufletul e duhul, dar mai tainică decât duhul este divinitatea. La sfârşit, trupul nostru va îmbrăca frumuseţea sufletului, sufletul va îmbrăca frumuseţea duhului, iar duhul va îmbrăca frumuseţea imaginii divine”, spunea sfântul Efrem Sirul, în „Imnuri asupra paradisului”. În creştinism, pe lângă trup şi suflet, adică elementele ce constituie viaţa psihofizică a omului, sfântul Paul introduce şi acest al treilea element, duhul, ca principiu vital ce ne face să devenim copii ai lui Dumnezeu. În sfântul Anton străluceşte, în plinătate, această epifanie a imaginii divine, înscrisă în sufletul nostru, iar această caracteristică a sa îl face, într-adevăr, să fie perceput ca fiind aproape de Dumnezeu şi aproape de oameni.
Dar nu intenţionez să refac icoana glorificării cereşti a sfântului Anton, dragi cititori. Nici nu voi vorbi despre faima miracolelor sale. Ne-am îndepărta prea mult de el, l-am simţi inaccesibil. Un alt aspect, oarecum comun, aş dori să reliefez, cel al consolării, al apropierii de semeni, al empatiei. Printre faptele de milostenie sufletească, a-i mângâia pe cei mâhniţi, cel mai probabil, este una dintre cele mai frecvente şi spontane pe care le putem săvârşi. Câte nu sunt situaţiile cotidiene care ne cer apropierea faţă de cei aflaţi în suferinţă? Câte persoane singure s-ar putea simţi consolate, călcându-le pragul casei doar pentru a le asculta necazul sau pentru a le împărtăşi bucuria? Nu ni se cere mult, dar nici nu trebuie neglijat acel minim gest de umanitate prin care ne-am putea arăta apropierea. Cât de frumos spunea Blaise Pascal în Cugetări: „E de ajuns puţin pentru a consola, căci tot puţin este suficient pentru a răni”! Suntem, într-adevăr, atât de fragili, încât e foarte uşor să fim răniţi, dar la fel de adevărat e că, prin bunăvoinţa şi mângâierea altuia, ne putem regăsi echilibrul. Însăşi etimologia verbului a consola semnifică, în definitiv, a sta cu cineva care e singur, uitat, abandonat în necazurile lui.
E ceea ce a făcut şi sfântul Anton, în jurul căruia s-a format această frumoasă familie antoniană. În descrierile contemporanilor săi, zilele Sfântului erau peste măsură de încărcate: predica, învăţa, spovedea. Veneau de oriunde pentru a-i asculta predicile şi toţi se înghesuiau la el să se spovedească. Se hrănea pe fugă şi petrecerea ore în şir în confesional, acolo unde aducea mângâiere şi stârnea căinţă pentru păcate. Mai multe episoade impresionante se povesteau despre el. Un penitent, mut de emoţie, a scris o lungă listă de păcate şi, în timp ce Anton le trecea cu privirea, începeau să se şteargă de pe hârtie. Aceasta este şi imaginea aleasă la bazilica sfântului Anton, pentru Anul Sfânt al Milostivirii.
Vă invit, dragi cinstitori ai sfântului nostru iubit, să ne însuşim această privire plină de mângâiere, acest comportament discret şi binevoitor al apropierii, al deschiderii şi acceptării celui de lângă noi. Doar aşa ne vom simţi aproape de cel la care alergăm pentru a-i cere ajutorul, de cel pe care îl venerăm şi căruia îi încredinţăm necazurile şi preocupările noastre. Doar astfel putem avea speranţa că şi duhul nostru va fi înveşmântat de mantia dumnezeirii.
Pace şi bine!
Updated on 02 noiembrie 2016