Învierea, misterios abis de lumină

     În itinerariul de credinţă pe care îl parcurgem, există, dragi cititori, momente şi etape ce ne constrâng să intrăm în noi înşine, pentru a găsi în profunzimea fiinţei noastre, în intimitateaîntâlnirii cu Dumnezeu, raţiunea modului nostru de a fi şi scopul credinţei pe care o mărturisim. De cele mai multe ori, în urma acestei introspecţii, fie reînnoim adeziunea noastră faţă de credinţa primită la Botez, fie devenim susceptibili şi neîncrezători, riscând să ne îndepărtăm de idealul sublim al chemării noastre. Numărul actual al revistei „Mesagerul Sfântului Anton” corespunde, pentru mulţi cititori, unei perioade intense a anului liturgic: Postul Mare şi timpul Paştelui. Această lungă perioadă a misterului pascal, cuprinzând patima, moartea şi învierea Domnului, ne poate fi imbold spre descoperirea luminii lăuntrice ce ne însoţeşte ori de câte ori participăm la celebrările liturgice ale misterului central al mântuirii noastre.

      Printre apariţiile lui Cristos înviat, episodul ucenicilor din Emaus pare a fi unul dintre cele mai frapante. Profund întristaţi, aceştia abandonează Ierusalimul pentru a se întoarce la viaţa lor obişnuită, la Emaus, „deziluzionaţi” de cel în care şi-au pus speranţa. Existenţa lor este profund întunecată de cele mai confuze sentimente de tristeţe, amărăciune şi nelinişte. În călătoria lor, li se alătură un personaj misterios, care, gradual, îi introduce în lumină. Deşi pare străin de cronica ultimelor zile, de cele întâmplate la Ierusalim, în timpul conversaţiei, acesta le adresează o întrebare fundamentală: „Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” (Lc 24,26). Este o întrebare care iluminează, surprinde, permite cunoaşterea autentică a relaţiei care există între viaţa, patima, moartea şi învierea/glorificarea lui Cristos. Cu această întrebare, Cristos pare că intenţionează să atingă cu mâna sa inima deziluzionată şi confuză a discipolilor. Deşi sunt aproape de Cristos, aceştia sunt departe de a înţelege misteriosul plan de mântuire al lui Dumnezeu. Ochii lor de carne sunt incapabili să-l recunoască pe Cristos înviat. Pentru aceasta au nevoie de lumina credinţei. Şi Cristos le iluminează inima, le redă viaţa, dar nu intervine indiscret, doreşte să fie invitat: „Rămâi cu noi pentru că este seară şi ziua este de acum pe sfârşite” (Lc 24,29). Această invitaţie pascală reprezintă sărăcia şi solitudinea omului, care se face din ce în ce mai mult prezentă în obscuritatea unei lumi ce-l abandonează pe Dumnezeu. Este invitaţia omului care doreşte ca acest colocviu, plin de lumina speranţei, să nu se sfârşească niciodată, ca acel misterios Maestru să nu se îndepărteze. Şi Cristos rămâne. Rămâne în darul pâinii împărtăşite cu cel străin. Rămâne pentru a ilumina acea noapte, tristă şi teribilă, prezentă în inima discipolilor. Acest misterios călător, intrat pe neaşteptate în viaţa discipolilor, le schimbă radical existenţa. Dacă ochii lui Adam şi ai Evei, după ce au mâncat din pomul oprit, se deschid pentru a recunoaşte propria goliciune şi propriul păcat (cf. Gen 3,7), ochii discipolilor din Emaus, la frângerea pâinii, se deschid pentru a-l recunoaşte pe Mântuitorul şi pentru a înţelege sensul profund a ceea ce Cristos îi întreba: „Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?”.

     Şi era noapte, dar inima lor a devenit un abis de lumină. Cristos i-a transformat în martori ai luminii învierii. Luminaţi de Cristos, de lumina lăuntrică a inimii, în noapte, se întorc la Ierusalim pentru a reface acea comuniune fraternă, distrusă de tristeţe şi deznădejde. Drumul spre Emaus se desfăşurase sub lumina zilei, dar în întunericul inimii; reîntoarcerea la Ierusalim se desfăşoară în sens invers: în întunericul nopţii, dar în lumina inimii. Acesta este misterul pascal: transformarea lăuntrică şi experimentarea subtilă a condescendenţei providenţiale ce recheamă la viaţă şi redă speranţa. Este curajul de a mărturisi împreună cu fraţii mei în credinţă: Domnul a înviat cu adevărat! El mi-a redat viaţa! Fără el, mă aflu încă în întuneric şi în moarte.

Dragi cititori, episodul discipolilor de la Emaus este interpretat într-un mod inedit de sfântul nostru drag, Anton. Aceşti discipoli reprezintă porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Cristos înviat le apare doar acelora care au inima plină de iubire şi liberă faţă de bunurile lumii, pentru a fi disponibilă să primească bucuriile veşnice. Ca fii ai marii familii antoniene, încredinţându-ne mijlocirii sfântului Anton, îi cerem lui Dumnezeu să ne lumineze viaţa şi să ne transforme în mărturisitori ai învierii şi în comunitate evanghelizatoare. Tuturor, Paşte binecuvântat de speranţa şi pacea lui Cristos cel veşnic viu!