Viaţa veşnică

Timpul în care trăim ne pune în faţa a două acţiuni: a crea prezentul şi a investi pentru viitor. Prima atitudine se vădeşte mult în interesul pentru corp. A doua priveşte capacitatea noastră de a da sens lucrurilor. Nu e atât vorba de cum ne e prezentul, cât de cum reuşim să întrezărim partea care contează cu adevărat.

Interesant e faptul că aceste acţiuni se nasc din alegerile pe care le facem. Şi aceste alegeri implică renunţări. Vorbim, astfel, despre o logică a pierderii pe care nu o conştientizăm prea mult. Dacă ar fi aşa, nu am acţiona în nici într-un fel, de vreme ce am fi mereu în dubii.

Interesul pentru trup nu e doar o chestiune de sănătate, ci şi una socială, atâta timp cât avem şi o existenţă culturală. Metaforic vorbind, trupul devine un fel de text scris într-o limbă aparte, pe care doar o anumită comunitate o înţelege. Suntem foarte atenţi la context pentru a şti cum să ne inserăm. Şi ce facem cu limitele? A crea înseamnă a străpunge un plafon, a-l depăşi ştiind că se poate şi mai mult.

În tot acest discurs, dacă reuşim să vedem importanţa unor cuvinte, precum speranţă sau perspectivă, începem să avem o înţelegere potrivită. Astfel, înlesnim modul de a fi şi de a acţiona. Devenim coerenţi cu ceea ce mărturisim şi sinceri în relaţii.

Cam aşa apare marea provocare a vieţii veşnice. Ce sens ar avea să ne rugăm pentru o continuitate a trăirii noastre, dacă nu ar fi marcată de însemnătate încă de aici? Cum am privi noi tot acel timp, dacă nu am înţelege pe deplin ce e viaţa şi care este logica ei?