Viaţa din plin: să faci ce vrei, ce trebuie sau ce e bine?

Zi plină. Ajung acasă seara. Obosit. Epuizat. Nu-mi vine să mai fac nimic. Şi cineva se aproprie şi mă întreabă: „trăieşti viaţa din plin?”.

Niciodată nu am ştiut să răspund la această întrebare. Nu ştiu la ce anume se referă. Pentru unii înseamnă distracţie. Show. Exces de destrăbălare. Pentru alţii, reculegere, reflecţie, atenţie. Un plus de concentrare asupra propriei fiinţe...

Există un curent al psihologiei abisale (în variantă creştină), care spune că viaţa poate fi trăită la unul din aceste trei niveluri: psiho-fiziologic, psiho-social şi spiritual. L. Rulla, A. Manenti şi A. Cencini explică mai detaliat ce vrea să zică treaba asta: Dacă te afli la nivelul psiho-fiziologic, înseamnă că nu te interesează decât trupul şi psihicul tău. Adică: să nu te oboseşti prea mult, să nu-ţi lipsească „mâncărica”, „băuturica”, muzica, să nu ratezi nimic din ce-i „normal” (sau distractiv). Vrei să le ai pe toate. Să faci, să guşti, să vezi, să experimentezi tot ce-i posibil. Doreşti şi cauţi cele necesare numai pentru tine. Un fel de egoism „justificat”. Criteriul tău este „să simţi”. Trăieşti intens conform principiului „plăcerii”. Iar pentru asta, faci orice: exagerezi cu sensibilitatea (sau senzualitatea).

Nivelul psiho-social e diferit: te preocupă prea exagerat relaţia cu celălalt. Nu vrei să-l superi, să-l dezamăgeşti, să fii în tensiune. Încerci să ţi-l menţii prieten. Dar nu de dragul lui. Ci din plăcerea ta. Ca să-ţi procuri doar o gratificare pur relaţională: să fii iubit, apreciat, să ţi se spună lucruri bune şi frumoase (despre tine). S-auzi (din partea celuilalt) cuvinte de recunoştinţă, acceptare, lăudare, preţuire... E ceea ce te preocupă! Criteriul tău de acţiune este clar: „să faci pe placul altora”. Trăieşti conform principiului „realităţii” şi eşti dispus la compromis (ca să primeşti astfel de beneficii).

Există însă o a treia posibilitate: nivelul spiritual. În cazul ăsta nu mai trăieşti nici pentru tine, nici pentru celălalt. Ci pentru Dumnezeu. Te preocupă sincer viaţa ta spirituală. Eşti fascinat de posibilitatea cerului. Cele lumeşti nu te mai pasionează. Devii convins de o chemare sfântă (şi profundă) a existenţei tale. Dumnezeu este pe primul loc. Criteriul tău de acţiune este: „mântuirea” (sau sfinţirea). Principiul s-a schimbat: e „al valorilor”. Iar pe măsură ce oferi din timpul tău acestui fapt, simţi că trăieşti eficient, intens. Spiritual.

Ok. Acestea definesc trei moduri de-a trăi. Probabil, fiecare om optează pentru unul dintre ele. Dar tu? Dar eu?! Ce fel de viaţă ne dorim? Dacă alegi nivelul psiho-social sau psiho-fiziologic, înseamnă că rămâi un om trupesc („firesc”). Leit profan. Nimic din ce-i religios nu caracterizează existenţa ta. Şi te confunzi în spiritul gregar. Dacă, în schimb, optezi pentru nivelul spiritual, atunci devii duhovnicesc. (indiferent că eşti călugăr, soţ, soţie sau simplu cetăţean). Prioritar în viaţa ta devine Dumnezeu. Şi eşti decis ca să te mântuieşti.

E însă necesar un lucru: să înţelegi că a trăi concomitent acestea două (niveluri) împreună, nu se poate. Viaţa trupească este în contrast cu cea duhovnicească. Şi Sf. Paul spune clar: „cei care sunt după trup caută cele ale trupului, pe când cei care sunt după duh, cele ale Duhului” (Rom 8,5). De-aceea noi ne tensionăm: că vrem să fie bine într-amândouă (şi ne dorim să le împăcăm pe toate: trupeşti, duhovniceşti...). Însă uităm: „dorinţa trupului este moarte, pe când dorinţa duhului este viaţă şi pace” (Rom 8,6). Iar când le combinăm, producem o „nevroză spirituală”. Nu ştim de ce nu reuşim ca să ne convertim! Credem c-avem intenţii bune, dar ne scuzăm că ne împiedică „umanitatea” noastră. În realitate însă, mai ţinem încă la plăceri şi nu am stabilit să le abandonăm. De-aceea Sf. Paul s-a decis: „cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere”. Şi adaugă: „de dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos” (Fil 2,7-8). Atunci soluţia e clară: va trebui să renunţăm la omul trupesc (firesc), ca să se nască cel duhovnicesc. Ca să învii, e necesar întâi să mori, spunea prozaic W. Nee. (aşa şi e) Căci dacă poftele, plăcerile şi gândurile egoiste scad, devii mai liber: nu te mai laşi condiţionat de elemente trecătoare. Şi eşti dispus să începi o viaţă nouă. Abia atunci învii, eşti plin de chef, de energie şi conştientizezi că chiar trăieşti adevărat. Altfel, rămânem simpli „pământeni”. Rudimentari. Împotmoliţi în repetarea zilnică a unui trai plictisitor. Pe care îl reluăm constant cu aer nemulţumitor. Şi nu numai atât, ci regresăm. Căci, spune Sf. Augustin, „cel ce nu este duhovnicesc până în trupul său, devine trupesc până în sufletul său”.

Acum, am înţeles ce presupune a trăi viaţa în mod deplin. A fi spiritual nu e o chestie de speriat. Nu este un moment de regresare, ci un progres vital. De libertate. Nu pierzi nimic, ci, dimpotrivă, îl câştigi pe Dumnezeu. Câştigi şi dreptul tău de a-ţi trăi credinţa. Câştigi o libertate sfântă şi interioară. Abia atunci nu-ţi este teamă de nimic. Îţi dă un sentiment (şi un curaj) aparte: să îţi trăieşti viaţa. Din plin!