Viaţă angelică versus viaţă evanghelică

Spune Mântuitorul: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla” (Mt 16,24-25).

Am ascultat de atât de multe ori în viaţă această invitaţie, încât nu o mai luăm deloc în serios, de parcă Isus ar face-o totdeauna vecinului, niciodată nouă. Delicat ca întotdeauna, şi hotărât în acelaşi timp, fără loc de interpretare, Cristos ne vrea alături de sine, cu sine şi prin sine, dacă vrem într-adevăr să moştenim viaţa cea veşnică, fără ocolişuri şi fără reduceri de soi. Iar această alăturare din partea noastră o vrea cu ceea ce suntem noi, în viaţa de fiecare zi, şi nu cu ceea ce visăm sau am dori noi să fim. Cu alte cuvinte, cu bucuriile şi neplăcerile vieţii, cele pe care le trăim una după alta, şi nu fiinţe umane fără umbră de pată. Din acest motiv am ales să pun acestui articol titlul: „Viaţă angelică versus viaţă evanghelică”, deoarece – mi se pare – invitaţia lui Cristos se referă la a doua, nu la prima, deşi, sincer vorbind, tare ne-ar plăcea să ducem o viaţă angelică, aşa cum ne-o imaginăm că este ea. Dar să nu uităm că nici ei, cel puţin o parte, oricât de îngeri erau, la începuturile lumii, nemaiîncăpându-şi în piele de bine, au căzut din starea lor paradisiacă, locuind acum într-un loc pe care nu-l doresc nimănui, nici măcar să-l viziteze.

În schimb, așa cum bine știm din toată învățătura biblică, Cristos nu ne-a poruncit niciodată să ducem o viață angelică. Nu e pentru noi, așa cum viața noastră nu e pentru ei, pentru că pur și simplu, ei sunt îngeri, noi suntem oameni, iar viețile noastre se potrivesc numai în două puncte: ambii am fost creați de Dumnezeu, ambii fost creați pentru cer. În rest, dacă ei locuiesc dintotdeauna în rai, noi, oamenii, trebuie să facem un mare efort, pentru a ajunge acolo, fie și numai pentru faptul că la destinație se ajunge printr-o viață trăită serios și responsabil. Iar acest efort se traduce prin a duce viață de sfințenie. Din acest motiv, Cristos oferă fiecăruia plinătatea instrumentelor pentru ca să se mântuiască, nouă oamenilor Biserica, rugăciunea și sacramentele, vorba și fapta cea bună, toate fiind unite de o mare cruce, pe care a probat-o și a întărit-o mai întâi Cristos, pentru ca ea să fie atât de puternică încât să poată transporta întreaga umanitate acolo de unde a fost luată, în raiul domnesc al lui Dumnezeu. Da! Crucea, care este liantul tuturor acestor instrumente, și vehiculul în care ele toate urcă în ceruri.   

Aşadar, viaţă evanghelică! O viaţă de acest gen trebuie să urmărim şi să cultivăm cu fiecare fibră a fiinţei noastre, pentru ca ea să fie pătrunsă din prisos de viaţa dumnezeiască, şi pentru ca raiul să devină moştenirea noastră. Iar viaţa evanghelică presupune convertire zilnică din căderile la care, de multe ori fără voia noastră, suntem supuşi. Nu reuşim să iertăm, nu suntem calmi, ne credem şi ne prezentăm în faţa altora, ba chiar şi a noastră, ceea ce nu am fost şi nu vom fi niciodată, nu iubim şi nu ne lăsăm iubiţi, trăind într-o meschinătate continuă şi dorindu-ne atât de puţine şi atât de mici lucruri de la viaţă, încât se miră până şi îngerii noştri păzitori şi cei care dansează în faţa bunului Dumnezeu, cântându-i laude. Până şi orizontul vieţii noastre deseori se opreşte în dreptul stomacului, şi nu reuşeşte să treacă dincolo de prezent. De câte ori nu surâdem şi noi sub bărbie şi spunem asemenea nesăbuitului din Evanghelie: „Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!”. Dar vine şi pentru noi sentinţa Mântuitorului: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?». Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12,19-21).

Viaţa evanghelică este o viaţă răstignită, croită pe măsura umanităţii noastre, cea angelică nu este aşa. Viaţa evanghelică, trăită în Cristos, face ca fiecare dintre noi să devină om asemenea lui, care „fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (Fil 2,6-9). Să dea bunul Dumnezeu ca în fiecare zi a vieţii noastre, dar mai ales în ultima seară a ei, şi la judecata finală, să fim recunoscuţi ca oameni care au trăit evanghelia lui Cristos pe pământul Domnului.

Sună telefonul: „Ce faci, frate?”. „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, asta fac, frate!”. Hai să ne ridicăm împreună!