Valoare evanghelică a sărăciei

Sărăcia aleasă de bună voie, după modelul lui Isus, așa cum este descrisă de Evanghelie, a devenit în istorie al treilea pilon al vieții consacrate, împreună cu ascultarea și castitatea. Persoanele consacrate își au originea în dorința de a-l urma pe Isus cât mai îndeaproape, voind să se conformeze stilului său de viață. Contemplându-l pe Isus, se poate observa că, de la Betleem până pe Calvar, viața sa este marcată de o sărăcie aleasă de bună voie, ca semn al împlinirii voinței lui Dumnezeu: „m-am coborât din cer nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis” (In 6,38).


Credința bazată pe revelația scripturistică ne spune că Isus a împlinit în toate voința lui Dumnezeu care l-a voit sărac pe Fiul său, sărăcie care s-a evidențiat în viața lui Isus între două extreme: nașterea și moartea.


Bogăția evanghelică a ieslei din Betleem


Spre deosebire de orice altă persoană umană, ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus avea posibilitatea alegerii locului de naștere. El a ales Betleemul, pentru a da împlinire cuvântului profetic: „Tu, Beteleem Efrata, ești mic ca să fii printre locurile lui Iuda; din tine va ieși, pentru mine, cel care va fi stăpânitor în Israel: originile lui sunt de demult, din zilele veșniciei” (Mih 5,1; cf. Mt 2,1-5).


Atât evanghelistul Luca, cât și Ioan, interpretează nașterea lui Isus Cristos la Betleem din motive de descendență davidică: „Și Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, întrucât era din casa și din familia lui David” (Lc 2,4); „Nu a spus oare Scriptura: Cristos vine din descendența lui David și din Betleem, satul de unde era David?” (In 7,42). Dar pe lângă împlinirea profeției, nașterea lui Isus la Betleem demonstrează alegerea divină a locurilor aparent neînsemnate, semn al predilecției sărăciei. Evanghelistul Luca descrie cu măiestrie acest aspect, atunci când semnalează că „nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2,7) când Maria trebuia să nască, de aceea s-a retras într-un loc sărac, unde păstorii își adăposteau turmele. Această marginalizare socială îl inserează pe Isus în rândul săracilor „anawim”, care depind în totalitate de cineva și în mâinile căruia se abandonează cu încredere, spre a dobândi cele necesare traiului. Ei ascultă de cuvântul Domnului (Is 66,2) și, chiar dacă se simt mâhniți (Is 57,15.58), împart pâinea lor cu cel flămând, îi introduc în casă pe cei sărmani și îi îmbracă pe cei goi (Is 58,7). Dacă acel cineva în care se încredințează este Dumnezeu, înseamnă că, prin alegerea sa, Isus dă Betleemului valoarea voită de Tatăl, transformând această localitate într-un simbol al bogăției evanghelice.


Abandonarea lui Isus pe cruce


De cealaltă parte a vieții lui Isus se găsește extrema morții pe cruce, moment de trecere de la senzația abandonării din partea lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46), la abandonarea în mâinile Tatălui: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” (Lc 23,46). Atitudinea lui Isus în momentul probei extreme îl inserează printre săracii „ebijonim” care depind în totalitate de cineva ce poate să le procure strictul necesar pentru a trăi. În cazul acesta este vorba despre viața de dincolo de viață, pe care numai Dumnezeu Tatăl o poate da și o dă acelora care i se încredințează asemenea lui Isus.


Sărăcia lui Isus, izvor de disponibilitate pentru oameni


Alegerea sărăciei făcută de Isus are un scop nobil: disponibilitatea sa față de cei nevoiași și abandonați. Deși familia lui Isus poate fi încadrată între familiile modeste din punct de vedere economic, idee confirmată de oferirea a doi pui de porumbel în momentul prezentării la templu (Lc 2,24), totuși era o familie respectată, dat fiind că Iosif era meșteșugar (Mt 13,55), deci își câștiga cu cinste cele necesare vieții.


De aici rezultă că motivul sărăciei lui Isus nu constă în incapacitatea de a înfrunta viața, ci este o alegere de bună voie, pentru a fi liber de orice constrângere, izvor de disponibilitate pentru oameni. Acesta este și motivul pentru care Isus insistă la ucenicii săi să nu-și pună încrederea în bunurile materiale, crezând că vor fi mai eficienți în misiunea de evanghelizare, dimpotrivă, ei trebuie să renunțe la toate și să-l urmeze pe El (Mt 19,21; Lc 9,3). De aici rezultă că scopul ultim este urmarea lui Cristos, iar alegerea sărăciei este doar o sursă de disponibilitate și libertate în vestirea Evangheliei.