Urcarea pe munte

Se spune că muntele nu este cerul, dar că ne apropie de el... În Sfânta Scriptură, iar mai apoi în spiritualitatea creştină, „muntele” a devenit unul dintre cele mai întâlnite simboluri ale prezenţei şi manifestării lui Dumnezeu. Pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, a se apropia de el, a-l asculta, omul trebuie să iasă „din cetate”, adică din mediul obişnuit de viaţă şi să „urce pe muntele Domnului” (Is 2,3).

Prima referinţă biblică la munte apare în Cartea Genezei, în contextul relatării distrugerii cetăţilor Sodoma şi Gomora. Muntele apare aici ca fiind opusul cetăţii dominate de fărădelege: „La revărsatul zorilor îngerii l-au grăbit pe Lot, zicând: «Scoală-te! Ia-ţi femeia şi pe cele două fiice ale tale, care se află aici, ca să nu pieri din cauza fărădelegii cetăţii!». Deoarece ezita, bărbaţii i-au apucat de mână pe el, pe soţia lui şi pe cele două fiice, Domnul având milă de el, i-au scos şi i-au pus în siguranţă în afara cetăţii. În timp ce-i scoteau afară, el le-a zis: «Fugi, dacă vrei să scapi cu viaţă! Nu privi în urma ta şi nu te opri nicăieri în câmpie! Fugi spre munte ca să nu pieri!». Lot le-a zis: «Nu, Doamne, te rog! Iată, slujitorul tău a aflat har în ochii tăi şi tu mi-ai arătat o mare bunăvoinţă lăsându-mi viaţa, dar eu nu pot să fug în munţi, căci nenorocirea mă va ajunge din urmă şi voi muri. Iată cetatea aceasta aproape; pot fugi acolo; este foarte mică, voi scăpa acolo. Nu-i aşa că e mică? Şi mi-aş putea salva viaţa!». El i-a răspuns: «Iată că îţi fac şi această favoare de a nu distruge cetatea despre care ai vorbit. Repede, fugi într-acolo, căci eu nu pot face nimic înainte ca tu să fi ajuns acolo!». De aceea cetăţii i s-a dat numele de Ţoar” (Gen 19,15-22).

Însă Lot nu va rămâne „în cetatea” Ţoar, după cum putem citi în continuare: „Lot a plecat din Ţoar şi a locuit pe munte cu cele două fiice ale lui, căci s-a temut să locuiască în Ţoar. A locuit într-o peşteră cu cele două fiice ale lui” (Gen 19,30).

Metafora „urcării pe munte” a fost reluată de evanghelişti, în special de către evanghelistul Matei, şi transpusă în viaţa lui Isus, devenind locul luptei sale cu ispitele Celui Rău (cf. Mt 4,8), al proclamării legii celei noi (cf. Mt 5,1-12) şi al comuniunii cu Tatăl în rugăciune (cf. Mt 14,23).

Ulterior, urcarea – fizică sau spirituală – pe munte a fost asimilată de spiritualitatea creştină ca practică de credinţă menită să ne apropie mai mult de Dumnezeu. Ne putem gândi la simbologia pe care a căpătat-o Muntele Carmel în spiritualitatea carmelitană sau la însemnătatea Muntelui Verna în tradiţia franciscană. La fel se poate interpreta „scara” sfântului Ioan Scărarul sau, mai recent, „muntele cu şapte trepte” a călugărului american Thomas Merton.

Potrivit acestor autori spirituali, „urcarea pe munte” nu este altceva decât un „urcuş spre Dumnezeu” prin desprinderea de lume şi înălţarea cu spiritul deasupra tuturor neliniştilor şi grijilor ei, rămânând vigilenţi faţă de „amăgirea bogăţiilor şi celelalte pofte” care nu-i permit cuvântului divin să rodească în noi (cf. Mc 4,19).

„Urcarea pe munte” se poate trăi şi în viaţa cotidiană, prin participarea la sfânta Liturghie sau prin retragerea într-un loc liniştit, în care să ne putem dedica unui moment de rugăciune, citirii şi meditării cuvântului divin, lecturii unei cărţi de spiritualitate sau dialogului cu un părinte spiritual, pentru că, potrivit cuvintelor Domnului, „va veni ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută” (In 4,21-24).