Un an, o veşnicie...

S-a împlinit un an de la începutul mizerabilului război rusesc împotriva Ucrainei. Un an de crime de război, comise de armata rusă, un an de distrugeri intenţionate a zeci, poate sute de blocuri de locuinţe, spitale, grădiniţe şi şcoli, comise de aceeaşi armată.

Ştie azi toată lumea că, în ciuda cruzimii lui, orice război modern are şi el regulile lui, dintre care prima ar fi ca bombardamentele să ţintească obiectivele militare ale inamicului, ocolind pe cât posibil pe cele civile. Nimic din toate astea însă nu intră în vederile armatei lui Putin. Totul este explicat, dacă pot să spun aşa, prin minciuni mai mari decât veacul, care însă vin de departe, din mentalitatea bolşevico-kaghebistă, specialitatea iniţiatorului invaziei Ucrainei. Oamenii lui Putin, fostul ofiţer KGB, afirmă fără să clipească mai des de cât este nevoie că, de fapt, Rusia îşi apără ţara, că războiul a fost pornit de puterile occidentale, care au ce au împotriva Rusiei şi vor să o dezmembreze, când toată lumea vede că nu e aşa.

În urmă cu 91 de ani, Ucraina era o „republică socialistă sovietică” în cadrul URSS. Stalin, Putinul de-atunci, începuse dement colectivizarea, provocând o foamete fără precedent în RSS Ucraineană. Şi asta pentru că, în paralel cu acapararea pământurilor ţăranilor ucraineni (procesul se desfăşura în toată Uniunea Sovietică, dar foametea a devastat mai ales Ucraina), li se cerea acestora să predea statului cotele obligatorii, care au bântuit ani în şir şi pe la noi, ceva mai târziu, apoi chiar grâul care se păstra pentru semănatul de anul viitor şi, în cele din urmă, orice se putea mânca, lăsându-i pe aceştia muritori de foame la propriu. Cum recolta acelui an fusese slabă, activiştii bolşevici şi kaghebiştii trimişi să adune orice se putea exporta, căci asta făceau Stalin şi ai săi cu ceea ce luau de la gura copiilor ucraineni, au murit de foame milioane de oameni. Marea foamete provocată de bolşevici în acei ani în aceeaşi Ucraină, care nu era, ce-i drept, încă stat independent, s-a numit – azi o ştim – holodomor. Un cuvânt ucrainean care cuprinde în componenţa sa şi cuvântul românesc „omor”. Ceea ce descriu martorii oculari cinstiţi, căci au existat şi dintre aceştia, ceea ce se păstrează în cărţile despre acea calamitate deloc naturală nu poate fi imaginat, iar citind ţi se pare că oamenii nu pot provoca aşa ceva altor oameni. Dar tot oameni au fost şi cei care au provocat Marele Război (cel Dintâi), tot oameni au fost şi cei care l-au provocat şi pe al Doilea Mare Război şi, vai, tot oameni sunt şi cei (sau să spun cel?) care au provocat această invadare mişelească a unei ţări independente, pe cale de a se democratiza.

Atunci, în 1932, în demenţa lui, Stalin ajunsese să-i acuze pe ţăranii ucraineni morţi de foame că făceau, murind, jocul imperialismului mondial, bucuros să vadă că socialismul dă greş. Naziştii, marota de azi a urmaşului lui Stalin, nu erau cunoscuţi încă pe plan european. Ce puteau afirma Stalin şi oamenii lui, în frunte cu cei doi tovarăşi apropiaţi, Lazar Kaganovici şi Viaceslav Molotov (da, cel care va semna alături de Ribbentrop, nazistul, pactul de la 23 august 1939), este de neimaginat de o minte sănătoasă. Să-i acuzi pe morţii de foame că fac jocul capitalismului mondial murind este, într-adevăr, peste imaginaţia altcuiva decât a unor bolşevici orbiţi de strâmba şi inumana lor ideologie.

Minciuni se spun mereu în lumea politică mondială, se minte cu sau fără ruşine, dar parcă totuşi bolşevicii au dus, vorba lor despre altceva, minciuna pe cele mai înalte culmi ale degradării umane. Crimele naziştilor, de peste mai puţin de zece ani de la holodomor, comise pe teritoriul URSS cu ajutorul armamentului celui mai avansat al epocii, se pot compara cu cele ale bolşevicilor, atâta doar că primii le săvârşeau împotriva unor inamici, a unor străini totuşi, în timp ce bolşevicii îşi ucideau cetăţenii propriei lor ţări, şi încă fără nicio armă. Foamea devenise o armă în mâna Kremlinului.

Azi, stăpânul Kremlinului ştie că poporul supus lui poate crede orice minciună, aşa că puterea aleasă democratic la Kyiv (acesta e numele ucrainean al capitalei Ucrainei şi nu ştiu de ce tocmai cei care-i susţin pe ucraineni în lupta lor contra cotropitorilor o numesc cu varianta acestora) este desemnată ca nazistă. Povestea emanată de la Kremlin este că o mână de nazişti ţin ostatec poporul ucrainean, făcându-se că nu observă că ostatecii ăştia luptă ei înşişi pentru a-şi menţine statul şi pe cei care-l conduc. Ce e mai trist e că multe milioane de oameni din Rusia cred minciuna Kremlinului, antrenaţi în vreo trei generaţii de supuşi ai bolşevicilor. Un autor francez originar din Rusia, bun cunoscător a ceea ce ar trebui să fie opinia publică de acolo, afirmă că prea mulţi ruşi sunt nişte zombi, mai ales că nici nu au acces la o informaţie adevărată şi cinstită.

Comportamentul ruşilor în Ucraina, asemănător, dacă nu identic, cu acela al armatei germane, acum vreo 80 de ani, parcă sugerează cine este nazist, în realitate. În perioada 1939-1940, Armata Roşie a ucis la Katyn câteva zeci de mii de ofiţeri şi cetăţeni polonezi, Kremlinul dând vina pe nazişti. Azi, cam tot asta face, afirmând cu maximă neruşinare că ucrainenii îşi distrug singuri spitalele, grădiniţele, blocurile şi dau vina pe ruşi. Nu-i acelaşi tip de minciună cu acela al lui Stalin din 1932 şi din 1940?