Tu (comoara), vocaţia şi împlinirea

Uneori nu ai încotro: trebuie să răspunzi. Există o gamă vastă de scenarii interogative sau de chestionare care-ţi solicită activitatea ta intelectuală. Te-ntreabă tata, mama, pe unde-ai umblat. Te-ntreabă profu’ dacă ştii sau nu ceva. Te iau la rost colegii, şefii de la muncă sau amicii. Îţi cere informaţii trecătorul de pe stradă, pe unde este magazinul sau străduţa x, etc. Ai activitate! Există, însă, o serie aparte de interogaţii, ce te solicită mai mult. Pe care ţi le adresezi chiar tu. De genul: „ce-i cu mine?”, „ce-am păţit?” sau „ce să fac?”. Imperioasă este însă întrebarea „cine sunt?”.

Răspunsul poate fi frugal: „sunt x” (cu nume şi prenume), sau amplu, debordant: alcătuind narcisic un discurs omagial, mai mult imaginar şi greu finalizabil, cu referire la identitatea ta. Să laşi impresia că, totuşi, eşti ceva (sau cineva). De fapt, ştii cine eşti?

O teorie a lui E. Erikson, numită a stadiilor dezvoltării psihosociale, afirmă că viaţa omului parcurge 8 etape. De la copilărie până la bătrâneţe, fiecare dintre noi asaltăm pe rând câte un stadiu: ne transformăm, evoluăm, ne procurăm concepţii noi de viaţă, etc. În stadiul 5, ce corespunde vârstei între 12 şi 20 de ani, trăim, că ştim sau nu, o tensiune inerentă între identitate şi confuzie. Ne balansăm în căutarea unui răspuns referitor la propria persoană. Normal, ar fi să rezolvăm această perioadă triumfal, cu o idee clară despre trei aspecte: valori, identitate sexuală şi vocaţie. Altfel, e riscul să perpetuăm confuzia pe mai departe.

Procesul de finalizare a etapei e însă uneori forţat: eşti obligat, fără un timp îndeajuns de autocercetare, să faci un salt direct spre o alegere de viaţă (facultate, muncă, posturi vocaţionale). Şi nu mereu ai pus la punct clarificarea identităţii tale. Dar totuşi, te lansezi cu vervă înainte. Rişti să alegi fără să ştii. Sau, dimpotrivă, să devii incert faţă de orice opţiune. Adică, spune J.E. Marcia, stadiul 5 are mai multe posibilităţi. Cu variante diferite: 1. Răzbeşti iniţial să-ţi cercetezi identitatea, apoi decizi spre un angajament vocaţional; 2. Rămâi într-un travaliu reticent de tatonare a valorilor şi a identităţii, fără angajament, nici după ce ai 20 de ani (trăind un fel de adolescenţă întârziată); 3. Grăbit, alegi inconştient un drum (de dragul ca să faci ceva), apoi te strădui să-ţi găseşti cumva identitatea (dar e dezastruos când afli cu întârziere că drumul în care ai investit atât de mult, nu este pentru tine) şi 4. Preferi să fii total lipsit de interes faţă de orice opţiune şi nu-ţi asumi niciun angajament (rămâi un tip difuz). Doar prima variantă e eficientă, în timp ce ultima e antipodul ei. Astfel, în grabă, lumea se împarte inedit, în: cei care-şi trăiesc viaţa „la mişto” şi cei ce o trăiesc „pe bune”. Iar între, se intercalează nuanţe diferite de semi-miştocari şi semi-docţi, ce au acelaşi rezultat falimentar. Indiscutabil: este necesar să te cunoşti! Să afli just care ţi-e sensul. Altminteri, te înşeli pe tine însuţi. Adică nu răspunzi corect, în timp util, la întrebarea „cine eşti?”. Şi îţi continui viaţa în derută.

Dar poate fi şi altfel. Dacă te îngrijeşti atent de recunoaşterea valorii, a vocaţiei şi a identităţii tale. Cum? Începi prin a te observa! Prin a-ţi interpreta corect trecutul şi a privi cu interes prezentul. Apoi, încerci să te percepi pe tine însuţi clar, cum eşti: cu calităţi şi, sincer, cu defecte. Şi, umilit, uimit, descoperi că nimic nu e întâmplător. Există o logică în toate. Un mesaj! (în tot ce ţi s-a întâmplat şi eşti) Realizezi că în itinerariul tău, tu nu ai fost solitar. Nu tu le-ai dobândit pe toate. Şi nici nu este totul numai pentru tine. Constaţi surprins, entuziast, că mai există cineva. Dumnezeu. Nu poţi nega ceea ce simţi, oricât de raţional ai fi. „A crede că ai viaţă în tine însuţi fără Dumnezeu, înseamnă a crede că există apă fără izvor”, spunea A. Goettmann. Şi progresiv, percepi că eşti bogat: ai darul vieţii, al gândirii, al credinţei, şi altele... şi peste toate: darul iubirii. Apoi, continui să te proiectezi în viitor, legitim, cu bun simţ, chiar intuind cam ce s-ar potrivi să faci în viaţa ta. În armonie cu intenţia lui Dumnezeu. Constaţi neprefăcut că numai asta ţi-ar aduce împlinire. Nu spunem noi că fiecare om primeşte o vocaţie? Ba da! Înseamnă că şi tu o ai pe-a ta. Doar trebuie să o descoperi. Asemenea proces nu-ţi oboseşte activitatea ta intelectuală. Nu surmenează neuronii nimănui. Ba, dimpotrivă, devine o plăcere evidentă: să afli cine eşti şi să constaţi că ai un rost adevărat. Altminteri, e o slăbiciune doar să întreprinzi ceva ce nu ar trebui să fi făcut. Păcătuieşti, dacă devii altcineva decât acela care erai chemat să fii (să fi trăit fără să fi ştiut cine ai fost tu cu adevărat).

Isus ne povesteşte de un om care a identificat o ţarină cu o comoară. Grăbit, acelaşi individ decide să vândă, să abandoneze totul şi să-şi procure cât mai rapid acea comoară (a fost inteligent!). Această posibilitate o ai şi tu. De data asta, însă, comoara e atent plasată în fiinţa ta. Găseşte-o şi ea te împlineşte.