Toată frumoasă eşti, Marie

În fiecare an, la 8 decembrie, Biserica Catolică celebrează Neprihănita Zămislire a Fericitei Fecioare Maria ca adevăr de credinţă, prin care învață că Maica Domnului nu a fost „atinsă” de păcatul strămoşesc, fiind ferită de această întinare încă din primul moment al zămislirii ei. Catehismul Bisericii Catolice afirmă: „Pentru a fi mama Mântuitorului, Maria «a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire»... De-a lungul secolelor, Biserica a înţeles că Maria, «cea plină de har», de Dumnezeu (Lc 1,28) fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei” (CBC, nr. 490; 491).

Ce însemnă Neprihănita Zămislire? Însemnă că Fecioara Maria, deşi a fost zămislită de părinţii ei, sfinţii Ioachim şi Ana, aşa cum sunt zămislite toate făpturile umane, nu a fost atinsă de păcatul strămoşesc, iar acest lucru s-a datorat faptului că Maria a fost aleasă să-l zămislească şi să-l poarte în sânul ei feciorelnic pe Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, dându-i Cuvântului veşnic un trup omenesc. Catehismul ne învaţă că Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, două naturi într-o singură persoană divină. Nicio minte sănătoasă nu poate gândi că Dumnezeu, care este perfecţiunea şi puritatea însăşi, poate să fi primit natura umană de la o făptură atinsă de păcat şi, prin urmare, supusă într-un fel acţiunii Celui Rău.

Acest adevăr are la bază mărturia îngerului Gabriel, care se adresează Mariei şi pe care o numeşte: „cea plină de har” (Lc 1,28).

O altă mărturie vrednică de crezare cu privire la acest mare adevăr a fost făcută chiar de Fecioara Maria, care, arătându-se Bernadetei Soubirous, la Lourdes, i-a spus: „Eu sunt Neprihănita Zămislire!”.

Biserica, asistată fiind de Duhul Sfânt, ţinând cont de revelaţie şi de tradiţia ei, definea ca dogmă de credinţă Neprihănita Zămislire a Fericitei Fecioare Maria.

Avem înaintea noastră un adevăr pe care îl înţelegem doar prin credinţă, pentru că el depăşeşte capacitatea noastră de a gândi.

Cheia înţelegerii acestui adevăr de credinţă se află în cuvintele Mântuitorului Cristos, care afirmă: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu” (Lc 18,27). Iar concluzia vine de la sine: Deus potuit, decuit, ergo fecit – „Dumnezeu a putut, s-a cuvenit, deci a făcut!” (fericitul Ioan Duns Scotus).

Pentru omenirea învăluită de întunericul păcatului, Neprihănita reprezintă triumful asupra răului din lume şi este semn luminos de speranţă, care călăuzeşte paşii nesiguri pe drumul convertirii noastre (cf. LG 61-63). Contemplând-o în strălucirea sfinţeniei sale, trebuie să ne amintim de vocaţia noastră sublimă la care suntem chemaţi: să fim, asemenea ei, „sfinţi şi neprihăniţi în faţa lui Dumnezeu” (Ef 1,6). Neprihănita „străluceşte ca model de virtute” (LG 54), model pe care trebuie să-l imite toţi cei care o cinstesc şi care caută ajutorul ei.

Plini de credinţă, să ne întrebăm şi noi, împreună cu sfântul Maximilian Maria Kolbe: „Cine eşti, o, Doamnă? Cine eşti, o, Neprihănită? Eu nu sunt capabil să examinez în mod potrivit ce însemnă a fi «făptura lui Dumnezeu». Mă depăşeşte deja să înţeleg ce însemnă a fi «fiu adoptiv al lui Dumnezeu». Dar tu, o, Neprihănită, cine eşti? Nu eşti numai o făptură, nu eşti doar o fiică adoptivă, ci eşti Maica lui Dumnezeu, şi nu o mamă adoptivă, ci adevărata mamă a lui Dumnezeu. Şi nu este vorba despre o simplă ipoteză, de o probabilitate, ci de o certitudine totală, de o dogmă de credinţă. Tu eşti Maica lui Dumnezeu! Titlul de mamă nu permite schimbări. Pe vecie Dumnezeu te va numi: «Mama mea»… Cel care a stabilit porunca a patra, te va venera în veci, pentru totdeauna… Învredniceşte-mă a te lăuda, o, Fecioară Neprihănită” (Scrieri Kolbiene, 1305).

Contemplând frumuseţea Neprihănitei Zămisliri, să ne propunem să o iubim fără măsură pe Fecioara Maria, să urmăm îndemnul sfântului Maximilian Maria Kolbe: „Nu vă fie teamă că o iubiţi prea mult pe Neprihănită, pentru că nu o veţi iubi niciodată aşa cum a iubit-o Isus”.

O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, care alergăm la tine!