Timpul care nu trece

În urmă cu doi ani a apărut, la editura „Humanitas”, volumul de dialoguri Islamul şi violenţa (176 pag.), avându-i ca protagonişti pe Adonis (pseudonimul lui Ali Ahmad Said), unul dintre cei mai renumiţi poeţi şi istorici ai literaturii arabe moderne, şi Houria Abdelouahed, psihanalistă şi traducătoare. Un sirian şi o marocană, două identităţi de forţă ale islamului vorbitor de limbă franceză, două efigii umane de excepţie. Un dialog cultural de excepţie şi un argument asupra umanităţii islamului. Sunt multe idei remarcabile. Una însă mi-a reţinut atenţia. Pornind de la ideea că islamul este construcţia religioasă pe care musulmanii o socotesc perfectă rezultă, în planul istoriei şi culturii, o tensiune combativă perenă, pentru aceasta islamul combate tot ce a fost anterior şi ulterior lui. Filozofie, artă, gândire, creativitate, viziunea despre lume. De aceea cei doi autori în dialog socotesc islamul, religia, ca o piedică. Religia înseamnă,în unghiul vederii islamului, supunere, lipsă de interogare. Istoria nu poate fi chestionată. Cerinţa fundamentală, spun ei, a islamului către musulman este reproducerea întocmai a „perfecţiunii”.

Pentru că perfecţiunea există. Ei consemnează: „Trecutul îmbrăţişează această perfecţiune care rămâne până în zilele noastre, unicul model, singurul exemplar demn de urmat. Ni se cere să păstrăm o corespondenţă perfectă şi un acord total cu trecutul. Astfel, identitatea se reduce şi ea la o repetiţie. Dacă vrei să fii musulman sau arabo-musulman, trebuie să imiţi o istorie perfectă.

„În psihanaliză – spune psihanalista din dialog – acest fenomen se numeşte timpul care nu trece, timpul încremenit al unui psihic aflat în suferinţă” (pag. 24). Citind, mi-am reamintit de ultimii 20-25 de ani în dialogul interconfesional, fals numit „ecumenic”, termen care nu concordă în realitate cu tensiunea pozitivă pe care creştinismul o propune prin dialog şi cultură teologică dezvoltată în comun. Să acuzi creştinismul, aşa cum o fac seculariştii sau promotorii culturii LGBT, de dogmatism redus la moralism ori la fundamentalism sagace, chiar trebuie să ai o problemă. Nu am ştiut niciodată cum să numesc criza aceasta a secularismului. Acum am aflat. Criza timpului care nu trece. Să te blochezi mereu în argumentări false, să cauţi mereu să acuzi, să excluzi şi să reduci forţa educaţională a culturii creştine, în locul ei aşezând proiecte înţepenite într-un „mâine” non-dialectic, ţine oarecum de psihicul în suferinţă al unei opţiuni. Să compari libertatea creştină cu islamul înseamnă, din multe puncte de vedere, lipsă de cultură. Adonis spune, într-un moment al dialogului, că fanatismul este religia fără cultură. Or, modul în care umaniştii secularişti construiesc sistemul lor de agresare media şi în spaţiul educaţional ţine de o astfel de religie fără cultură. Cum orice formă de fanatizare a credinţei în Hristos naşte o astfel de criză. Pot să fiu de acord sau nu cu un poet sau un filozof, pot accepta sau nu punctul de vedere al unui grup de reflecţie. Tocmai faptul că ei pot gândi, combate ori face apel la drepturi ale omului sau comunităţii dovedeşte că religia creştină este născătoare de cultură. Criza timpului care nu trece transferă atitudinea socială a unor „disputanţi” de carieră, sindromul lor a-cultural, în sfera psihiatriei sociale, a bipolarităţii unei ideologii ce se vrea cultură, lipsită tocmai de cultură. Nu, nu argumentele lipsesc ideologiilor, ci tocmai această smerenie din care se naşte forţa creştinismului, marcată de cuvintele Domnului Hristos: „Cel ce voieşte, să vină după mine...”

Uneori, oboseşti în dialogul cu socialul, care crede că legile inventate să-i apere propaganda sunt mai adânci decât evanghelia mântuitoare. Atunci reînveţi bucuria rugăciunii care naşte cultura credinţei. Îţi aduci aminte că timpul Bisericii este un „astăzi” fără sfârşit, vindecând în tine, mai întâi, timpul care nu mai trece...