Timp şi ceasuri. Clipe şi veşnicie

Chiar din Antichitate, astronomi iluştri citeau cerul ca pe o carte deschisă, reuşind să calculeze, cu uimitoare precizie, durata anilor, succesiunea anotimpurilor şi schimbarea lunii, cunoscând echinocţiile sau solstiţiile. Aceste cunoştinţe au fost asimilate şi de creştinism, care a început să stabilească sărbătoarea Crăciunului cu referinţă la soare, iar data Paştelui şi celelalte solemnităţi ce derivă din această solemnitate în funcţie de fazele lunii, aşa cum se folosea în calendarul ebraic. Datorită ceasului solar, s-a ajuns la împărţirea zilei în ore. Două astfel de ceasuri încă se mai văd pe pereţii bazilicii şi conventului din Padova. Unul dintre acestea are un moto fericit: Horas tibi serenas („Doar orele senine ţi le indic”), în timp ce motoul celuilalt este mai pesimist: Hora tua semper incerta („Ora ta este mereu nesigură”), cu referinţă la ceasul morţii, pe care nu-l putem cunoaşte.

Mai târziu, au apărut ceasuri cu mecanisme din ce în ce mai complexe, aşezate pe faţadele catedralelor sau în centrele oraşelor. Un astfel de ceas, încă funcţional, a fost construit în centrul oraşului Padova de Jacopo Dondi, încă din anul 1350 cca., ceas ce semnalează douăzeci şi patru de ore, fazele lunii şi constelaţiile zodiacale. Nu cu mulţi ani după, un ceas asemănător a fost construit la bazilica „Sfântul Anton”. Distrus de incendiul din 1749, a fost refăcut de Bartolomeo Ferracina, care a reuşit să recupereze unele piese ale celui antic. Cadranul ceasului este vizibil din faţa intrării în sacristie, în partea stângă superioară, dar întregul mecanism a trebuit să fie aşezat într-un loc care să asigure suportul greutăţii, şi anume la urcarea spre clopote. Fratele Damiano, care se îngrijeşte să regleze ceasul, a aşezat lângă mecanismul istoric un ceas digital. S-au privit, iniţial, cu suspect reciproc, dar acum se întrec care să fie mai precis.