Tatăl îndurător. Fiul risipitor

Cea mai faimoasă, cea mai frumoasă, cea mai surprinzătoare dintre parabole este cunoscută cel mai adesea ca Parabola fiului risipitor. Dar personajul principal este tatăl. Dincolo de titlu/ denumire, putem împărţi textul în patru secvenţe narative.

Prima secvenţă povesteşte despre un tată care avea doi fii. Începutul provoacă tensiune. În Sfânta Scriptură, povestirile despre fraţi nu sunt niciodată simple; adesea au ca fundal un scenariu plin de violenţă şi de minciună. Putem întrevedea durerea părinţilor, a acestui tată atât de diferit: nu se opune deciziei fiului mai mic. Parcă îl dă în căsătorie propriei libertăţi, iar ca zestre îi cedează jumătate dintre bunurile familiei, mai bine zis dintre bunurile sale.

În a doua scenă, tânărul îşi începe aventura vieţii. Numai că alegerile sale greşite (cheltuirea în mod nesăbuit a averii) îl conduc la pierderea demnităţii sale. Prinţul nostru devine argat: un porcar în stare să fure roşcove pentru a supravieţui. În acest moment, „venindu-şi în fire”, i se prezintă în faţa ochilor casa tatălui său, plină de parfumul pâinii. După cum spunea Gandhi, există persoane în lume atât de înfometate, încât pentru ele Dumnezeu (sau Tatăl) nu poate avea decât forma unei pâini. Şi decide să încerce: nu va cere să redevină fiul de ieri, ci unul dintre servitorii de azi. „Ia-mă ca pe un zilier al tău!”: nu caută un tată, ci un stăpân mai bun. Nu se întoarce pentru că a înţeles, ci din cauza foamei. Nu din iubire sau părere de rău, ci pentru că moartea merge alături de el, răbdătoare.

În al treilea tablou, ritmul povestirii se schimbă: acţiunea devine apăsătoare. Fiul se pune la drum. Dar tatăl, aflat într-o aşteptare veşnic deschisă, îl vede pe când era încă departe şi îi aleargă în întâmpinare. Omul merge, pe când Dumnezeu aleargă… Omul se îndreaptă spre, Dumnezeu a ajuns deja. Şi ne iartă anticipat pentru că suntem cum suntem, poate chiar înainte ca noi să deschidem gura. Deoarece îşi iubeşte fiul, Dumnezeu îi iese în întâmpinare, îl îmbrăţişează şi îl mângâie după perioada lungă de înstrăinare. Nu îl întreabă: de unde vii?, ci: încotro te îndrepţi? Nici: de ce ai făcut aceasta?, ci: vrei să-ţi reconstruieşti viaţa? Adesea, se pare, Biblia preferă istoriile de reconstruire/ reedificare/ ridicare, decât pe cele de fidelitate incontestabilă. Ca şi cum, în Biblie, nu ar exista persoane perfecte. Cartea e plină de lume adunată de prin mlaştini, din cenuşă, dintr-o fântână secată din deşert, de pe o creangă a unui sicomor, lume care reporneşte cu vântul lui Dumnezeu în pânze.

Ultima scenă se desfăşoară în jurul celuilalt fiu, care nu ştie să zâmbească, nu ştie să se bucure şi măsoară totul cu inimă de mercenar. Dar tatăl, care vrea lângă sine fii, nu servitori, iese şi îl roagă, cu duioşie, să intre. Poveste cu final deschis, ca şi astăzi. Tu cu cine ţii? Cu fiul mai mic, cel care încearcă să câştige lumea cu banii tatălui? Sau cu fiul mai mare, judecătorul neîndurător, trist şi incapabil să se bucure pentru fratele şi tatăl său? Sau cu Tatăl…

Dar e drept tatăl din parabolă? Dumnezeu este astfel? Atât de exagerat, atât de imprevizibil, atât de dincolo de capacităţile noastre de a-l percepe? Da! Este revelaţia de necuprins pentru care Isus şi-a dat viaţa: Dumnezeu este iubire. Iar iubirea nu e mereu dreaptă, ci depăşeşte dreptatea, în mod exagerat, de sute de ori mai mult. Acesta este Dumnezeul lui Isus, Dumnezeul meu!