Surprinşi sau nu de rău

Un înţelept din Vechiul Testament, Qohelet, inspirat de Dumnezeu, spune că „omul nu-şi cunoaşte timpul ca peştii care sunt prinşi în plasa cea rea şi ca păsările care sunt prinse în laţ. Ca ei sunt surprinşi fiii oamenilor la timpul cel rău care cade asupra lor pe neaşteptate” (Qoh 9,12).

După perioada pandemiei de Covid-19, care ne-a luat pe toţi prin surprindere, de mai bine de doi ani de zile, asistăm la un război sângeros tocmai în vecinătatea ţării noastre, la care, trebuie să recunoaştem, nu ne-am prea aşteptat, în ciuda semnalelor şi avertismentelor pe care ni le-au furnizat unele servicii de informaţii.

La scară mondială, lumea „fierbe” la propriu: populismul, demagogic şi resentimentar, se profilează în multe ţări ca fiind cartea câştigătoare a viitoarelor alegeri; afirmarea ideologiilor separatiste, revizioniste, integraliste şi chiar naţionalist-imperialiste ia avânt; manipularea oamenilor nemulţumiţi de starea de fapt a lucrurilor şi efectele „marii epuizări” de care sunt afectate din ce în ce mai multe persoane este îngrijorătoare; declinul şi neîncrederea multora în democraţie, mai ales din cauza corupţiei şi a incompetenţei, sunt la cote înalte; cursa reactivată a înarmărilor şi, nu în ultimul rând, pericolul nuclear, cu a cărui retorică începem să ne obişnuim, sunt doar câteva dintre semnalele coagulării unor forme de rău ce pot declanşa oricând un dezastru de proporţii mondiale.

Necunoaşterea timpului răului, de care putem fi mereu surprinşi, este o lipsă umană pe care nu o putem soluţiona definitiv, întrucât este parte a unui mister al lucrurilor, în care coexistenţa binelui cu răul scapă puterilor şi capacităţile noastre de înţelegere. Totuşi, atitudinea cea mai potrivită a celor care cred în Cristos, în faţa unor pericole ce pot oricând degenera în conflicte şi războaie mondiale, este cea recomandată de Domnul însuşi: „Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul” (Mc 13,33).

Vigilenţa pe care Mântuitorul o recomandă ucenicilor săi trebuie înţeleasă ca practicare a unui bun discernământ – „De ce, aşadar, nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept?” (Lc 12,57) –, a unei rugăciuni fervente – „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită! Căci sufletul este plin de avânt, dar trupul este slab” (Mc 14,38) – şi, nu în ultimul rând, a angajării în favoarea binelui: „Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale” (Lc 4,65).

În schimb, contrariul acestor stări de spirit potrivnice răului este format dintr-un soi de apatie spirituală, de amorţire a conştiinţelor şi de dezinteres faţă de bine, pe care Domnul îl exemplifică astfel: „Aveţi grijă de voi înşivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neaşteptate, ca un laţ” (Lc 21,34-35).

În ultima vreme, putem citi şi auzi foarte des un citat atribuit lui Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”, ceea ce pentru noi, creştinii, nu trebuie să constituie o noutate, de vreme ce Biserica ne învaţă că omisiunea, adică a nu face un bine posibil, este o formă de rău moral, un păcat. În acest sens, papa Francisc a ţinut să precizeze: „Nu este îndeajuns să nu faci răul pentru a fi un bun creştin, e necesar să îmbrăţişezi binele şi să faci binele... De multe ori se întâmplă să auzim spunându-se: «Eu nu fac rău nimănui». Şi îşi închipuie că este un sfânt. De acord, dar binele, îl faci? Câţi oameni nu fac răul, dar nici binele, iar viaţa lor se scurge în indiferenţă, apatie, lâncezeală! Această atitudine este contrară evangheliei” (Angelus, 13 august 2018) şi, adăugăm noi, ne expune în orice moment pericolului de a fi surprinşi de rău.