Suntem copii

Personajul Dante, în Divina comedie, înspăimântat de asurzitorul protest al spiritelor contemplative din cerul planetei Saturn împotriva decăderii Bisericii acelor timpuri, se întoarce încrezător spre Beatrice, celesta călăuză, precum un prunc spre mama sa. Ea – de fapt, autorul Dante – îl asigură că în paradis este cu putinţă numai binele, iar în acele „locuri” nimic nu este rău.

Nu e prima dată când protagonistul capodoperei medievale apelează la duhul protector al Beatricei, iubirea dintotdeauna a vieţii lui, cu simţământul derutant care îl copleşeşte, în esenţă la fel ca pe un copil, la care un astfel de impuls răspunde unui instinct de apărare, în timp ce la exilatul florentin era o exigenţă spirituală. Evadarea în poezie şi filozofie-teologie nu însemna separarea de istorie, nici suspendarea între cer şi pământ, ci o lucidă propunere de restaurare a dreptăţii. Călătoria în complicata arhitectură a uriaşei scheme poetice şi politice impunea îndrumarea unui povăţuitor. Dintr-o nobleţe subtilă a umilinţei, Dante poetul îl pune pe Dante protagonistul să solicite intervenţia mentorului lămuritor atunci când se află la răscruce de opinii şi dubii.

În psihologia socială se consideră că se caută salvare la persoana în care, încă din prima clipă a vieţii, ai încredere totală: la mamă! Dante îi creează Beatricei, în această ramă, o suită de portrete care să justifice atitudinea sa adolescentină: când situaţia este greu de suportat, ea este mama ocrotitoare (Infernul, II, 65 sau XXIII, 37, 104, 133); în purgatoriu (XXX 75-81) este severă, dar marcată de milă în asprimea pedepsei, iar când „copilul” rătăceşte, ea devine înţelegătoare (Paradisul, I, 100-102).

Bineînţeles că Divina comedie este plină de alte situaţii, când protagonistul Dante, călător în propria imaginaţie, are nevoie de orientare nu numai de la Beatrice, de la anticul poet Virgiliu sau sfântul Bernard (respectiv, harul divin, raţiunea şi credinţa), ci şi de la paradisiacii interlocutori exemplari sau de la personalităţile ce l-au şcolit asiduu pe genialul discipol. Totul se desfăşoară pe podiumul relaţiei părinte-fiu, deşi sfântul Benedict, modest, îl cheamă „frate”, când el îi spune „tată”.

Răspunsurile pe care le primeşte personajul Dante au o direcţionare limpede. Aparent altcineva le formulează. Dar în esenţă atât povăţuitorul ori diversele personaje luminate întâlnite în itinerariul său extramundan, cât şi Dante ca interlocutor sau discipol sunt cu toate postùri ale poetului însuşi. Recunoscător, el nu uită să citeze masiv din marii învăţători care l-au construit, de aceea şi avem în toate scrierile sale, dar mai cu seamă în divinul poem, aluzii la biblioteci uriaşe, nu doar cu rafturi de teologie şi poezie, ci şi de astronomie, istorie, geografie, ştiinţe exacte etc., cam tot ceea ce se cunoştea în urmă cu peste opt secole. Când va fi avut timp elevul Alighieri să intervieveze atâţia părinţi şi mentori spirituali, fără internet şi surse la îndemână, ba chiar în condiţii deloc favorabile, mereu având deasupra capului sabia aprinsă a rugului condamnării şi cerşind pâine şi adăpost departe de Florenţa, pentru care se lupta ca un erou?

A-ţi recunoaşte cu smerenie nevoia de a fi îndrumat pare a fi o trăsătură a celor conştienţi de imperfecţiunea firii omeneşti. Suntem copii, în creştere şi continuă necesitate a solicitării sprijinului cuiva mai pregătit, chiar expert dacă se poate. Până şi când identificăm un cuvânt în dicţionar ori cercetăm studii sofisticate pentru a putea elabora un text al nostru, facem apel la surse de încredere. Or, când căutăm adresa unui institut sau magazin, denumirea unei plante, calităţile (şi defectele) unor medicamente, în fapt recunoaştem incapacitatea de a le şti pe toate. Nu aş numi-o atitudine de umilinţă sau modestie, ci pur şi simplu identificarea limitei propriilor posibilităţi cognitive.

Dar oare realizăm că suntem din ce în ce mai des, şi încă prea mult, tot copii? Un duhovnic spunea cu tristeţe, la amurgul parcursului monastic, după ce ascultase sute de spovezi, că noi, majoritatea oamenilor, nu reuşim să devenim adulţi, să ne maturizăm, să creştem. Rămânem cu mintea în urmă. Corpul continuă să se dezvolte, apoi să îmbătrânească, dar capacitatea de a răspunde vieţii în conformitate cu numărul anilor se reduce, în loc să se adapteze timpului nostru, cel personal şi al istoriei în care suntem purtaţi.

Suntem cu toţii copii! În viaţa de zi cu zi, în împrejurări variate: banalul semn de respect al salutului pe care-l neglijăm, întrebarea copilăroasă pentru a afla ceva ce ne stârneşte brusc curiozitatea, insistenţa de a ne amesteca în treburile altora ori în probleme ce ne depăşesc competenţele. Ne comportăm ca nişte adolescenţi îndârjiţi să impună încă neformata lor personalitate. Iar reunirea în grupuri ne face chiar mai curajoşi, deşi nu întotdeauna pricepem motivul adunării laolaltă. Or, mai cu seamă, fiind manipulaţi de informaţii ce inundă zilnic necoapta şi insuficient cultivata noastră minte, avem convingerea că elaborăm ideile noastre, că noi le-am zămislit şi trebuie să ne luptăm pentru ele.

Avem nevoie să apelăm la cel de alături ori de câte ori sănătatea (fizică, psihică, mentală) nu rezistă încercării unor experienţe dificile. Vrem să aflăm motivul pentru care ne tulburăm când avem un eveniment care nu se înscrie în logica obişnuitului. Ni se poate întâmpla în orice moment când o situaţie ieşită din comun ne frapează, ne şochează, iar reacţia noastră este aceea a unui copil surprins nepregătit. Încrederea ne poate salva. Privirea se reazemă de pivotul speranţei.

Nu este vorba doar de o sfială emoţională, de o imaturitate a situării în context social, ci de nevoia de a ne raporta la un parametru superior, de a recunoaşte că avem mereu de învăţat, iar un învăţăcel se aşază cuviincios cu o treaptă (sau mai multe) mai jos decât maestrul. Dar cel mai frumos este să fii copil atunci când devii mai mult decât ceea ce cauţi, când restructurezi permanent memoria, împrospătând ceea ce ai învăţat cu ceea ce mai adaugi zilnic din şcoala marilor părinţi.

Spiritele fericit situate în lumea de dincolo citeau direct în divinitate întrebările care-l frământau pe cel ce şi-a ales singur itinerariul mai presus de vremi, încă nefericitul exilat florentin al începutului de veac al XIV-lea. Duhurile alese sunt convinse că Tatăl ceresc ştie şi poate totul. Aşadar, şi ei se adresează, prin rugăciuni şi imnuri de slavă Atotştiutorului, ca fii recunoscători, pentru a afla cum pot împlini mai bine voia lui şi a rândui poetic divina călătorie.

Dacă ideea de copil este legată de puritate, fiind vârsta descoperirii lumii, este bine să ne păstrăm această candoare la rădăcină, dar să creştem totuşi, avansând în viaţă prin conştientizarea responsabilităţilor. Putem proba astfel un exerciţiu de ingenuitate pentru a străpunge platoşa ignoranţei şi a înainta spre vârsta adultă, a aflării răspunsurilor la marile întrebări, de-a lungul propriei noastre călătorii.