Spre punctul de sosire

Dacă există un punct de plecare pentru totul – univers, lumea înconjurătoare, venirea noastră în ea –, este necesar să fim conştienţi şi de punctul în care propria realitate urmează să sosească. Nu mă refer aici la un sfârşit fizic, la o încheiere, ci la atingerea altei dimensiuni. Cum vom sosi? Taina răspunsului la această întrebare are coordonatele a ceea ce construim acum, în acest prezent, ori a ceea ce am acumulat şi vom acumula până atunci. Am auzit sau văzut cât de important este într-o cursă momentul sosirii pentru un sportiv de performanţă. La jocurile olimpice de la Tokyo fracţiunea de secundă era calculată în aur. Noi, în general, credem că suntem simpli spectatori în existenţa pe care ne-o parcurgem, în ritm mai alert ori agale, nu întotdeauna suficient de atenţi la calitatea micului nostru cosmos, la datoria de a fi treji, conştienţi de ceea ce suntem. Nu ne propunem performanţe.

Totuşi, până la linia de sosire, orice ţel, orice punct intermediar se cuvine construit cu claritate. Dacă nu-l vezi, nu-l vei atinge. „Oamenii buni încearcă permanent să devină mai buni”, ne spune Confucius. Capacitatea de a cunoaşte este ca un motor în aşteptare, o sămânţă în stare latentă, un câmp ce urmează a fi cultivat. Acest dar, această capacitate trebuie trezită, aplicată, lucrată în formă continuă şi angajată, selectând cu grijă ce anume cultivi în „grădina minţii” tale. Noutatea este necesară, schimbarea obligatorie. Nu poţi reciti mereu aceeaşi carte sau gândi şi discuta aceleaşi teme. De obicei, încercăm să descifrăm doar detaliile succesiunii punctelor de sosire, nu ale celui din urmă punct, şi vrem să înţelegem lumea exclusiv în „lumina” minţii noastre, în perimetrul culturii în care suntem inseraţi şi al propriilor jaloane de cunoaştere. O anecdotă rezumă ideea… Într-o noapte, un om beat umbla în patru labe în jurul unui stâlp de electricitate cu becurile aprinse. „Ce faci?”, îl întreabă cineva. „Caut cheia casei”, răspunde. „Ai pierdut-o aici?”. „Nu, dar aici e singurul loc unde am lumină”. Poate şi noi încercăm să ne lămurim, să aflăm „cheia” întâmplărilor vieţii doar în lumina puţinului pe care îl ştim despre viaţă, fără să cutezăm a explora mai în afară ori a ne lărgi hotarele sufletului. Suspendaţi în prezent, sub dominaţia imediatului, anulăm timpul (cronos), anulăm istoria (trecutul) care s-ar cuveni să fie considerată o învăţătoare menită să ne îndrume cum să acţionăm în acest urgent acum şi aici. Ba nici orizontul viitorului nu mai e perceput ca sens şi orientare, ci se însăilează ceţos şi fragil sub secera perisabilului. Te duci înapoi cu amintirea ca să scapi de prezent? Dar când evoci trecutul, cu durere sau nostalgie, nu poţi fi catapultat în afara istoriei, pentru că incertitudinea viitorului nu îţi poate asigura un loc agreabil în traiectoria timpului. Poate ar fi bine să ne şlefuim precum atleţii care şi-au propus, de-a lungul antrenamentelor, diferite puncte de sosire, pe care le-au depăşit succesiv pentru a ajunge la o performanţă nouă.

Dar care va fi punctul de sosire ultim? Cum ne propunem, după treptele parcurse – pe panta pe care este obligatoriu urcuşul –, să ne împlinim ca învingători şi nu înfrânţi pe serpentinele vieţii? Credem că nu contează o mică zgârietură în retina sufletului, un zâmbet la fereastra inimii, o palmă pe obrazul eşecului. Spre acel punct înaintăm în timp, nu în spaţiu. Dat fiind că avem ochi doar în faţă (şi niciunul în ceafă, precum acea soacră cu trei nurori a lui Creangă), nu putem beneficia de perspectivă holistică, globală a traseelor de străbătut. Nu putem vedea simultan de jur împrejur. Perspectiva e limitată: pot să-mi rotesc capul, să-mi răsucesc trupul, dar la fiecare îndreptare a ochilor într-o direcţie, văd doar acea direcţie, acel orizont, nu în acelaşi timp şi în spate. Dumnezeu tocmai de aceea este Dumnezeu, pentru că poate vedea totul şi pe toţi în timp şi spaţiu, în istorii şi geografii. Avem permanent nevoie de el pe cale!

Să fim umili, conştienţi de neputinţa noastră de a le şti pe toate mereu. Acesta este şi motivul pentru care se cuvine să solicităm ajutor de sus, dar şi să ne ajutăm între noi. Într-o povestire de demult, doi soldaţi traversau noaptea o pădure înzăpezită. Atacaţi de o haită de lupi, s-au aşezat spate în spate şi s-au apărat reciproc. Aşadar, fiecare a avut altă perspectivă şi a avut spatele apărat. Mereu ne este de folos şi ceea ce vede celălalt. Cât şi ce văd eu? Văd doar atât.... E recunoaşterea unei limite fireşti. Eu sunt situată aici şi văd ceea ce am în faţă. Tu eşti situat acolo. Spune-mi ce vezi? Cum vezi? În cursa spre o sosire, ne-ar fi de folos să ne eliberăm de trufia de a crede că vedem „totul” şi ne este suficient doar ce zărim noi. Sau că acest tot pe care îl percepem este unicul valabil.

Însă nu ne întrecem cu nimeni în cursa noastră spre acel punct final. Chiar dacă în viaţa de zi cu zi ne angrenăm în competiţii cu cei din jur, cu colegii de breaslă ori cu vecinii. Concurăm pentru un loc de muncă sau un loc pe stadion pentru a-i observa pe alţii în lupte mai mult sau mai puţin sportive. Ne antrenăm ca să participăm la concursuri pentru o situaţie materială mai lăudabilă, pentru a „apărea” cât mai grozavi în faţa lumii.

Dar pentru acel misterios punct de sosire, care ne este destinat strict fiecăruia dintre noi, nu avem de ce să ne întrecem cu nimeni. Eu pe pista mea, alerg singură. Iar tu, alegi pe a ta. Avansez în ritmul pe care mi-l impune viaţa, ori mi-l impun singură în viaţă. Te văd alături, îi văd şi pe ceilalţi prin ferestrele întâlnirilor. Interacţionăm de-al lungul înaintării cu mulţi semeni. Cu unii în mod armonios, cu alţii conform reţetelor conflictuale. Dar la capătul cursei, acel punct de sosire este doar al meu. Numai pe mine mă aşteaptă locul pe care mi-l amenajez eu însămi de-a lungul întortocheatului drum. Oglinda mare din fundul culoarului mă va arăta aşa cum m-am lucrat, cum m-am dărâmat ori restaurat. Tu nu mă vei vedea, pentru că te vei vedea, atunci când va fi, doar pe tine. Nemiloasa imagine mă va reprezenta pe mine însămi, încruntată ori zâmbitoare, după cum mi-am iluminat sau nu privirea în înţelepciunea „bibliotecilor trăirii” înşirate de-a lungul pereţilor coridorului. După felul în care mi-am obosit, relaxat ori iuţit mersul prin gropile şi hârtoapele necazurilor şi peste netezimile luminoase ale bucuriilor, prin văluritele întâmplări şi intersectări care şi-au prelins seva înăuntrul sufletului meu. Nu ştiu unde şi când se va sfârşi, cum voi ajunge la acea ultimă sosire. Cronometrul divin nu măsoară doar viteza spre punctul de destinaţie, ci şi, sau mai ales, calitatea deplasării.