25 mai 2015

Spiritul franciscan-între memorie și actualitate

Trecerea timpului își așterne deseori, prea repede și nedrept, voalul uitării. Există însă persoane care își trăiesc propria carismă în așa fel încât rămân puncte de referință, repere pentru totdeauna, persoane disponibile în a colabora cu harul Duhului Sfânt. Acestea construiesc un spirit. Se dedică unei cauze.  Francisc de Assisi este una dintre figurile istorice emblematice în acest sens. Este icoana medievală a lui Cristos, iar spiritul franciscan, străbătând timpul, se prezintă ca fiind încă de o actualitate frapantă. După mai bine de 800 de ani, Părintele Serafic, așa cum îl numim noi, franciscanii, încă ne vorbește. În cadrul Audienței Generale din 12 octombrie 2005, după salutul de „Pace și bine”, papa Benedict al XVI-lea adaugă spontan: „Toți avem un spirit puțin franciscan”.





Pe sfântul Anton de Padova, acest spirit de abnegație, simplitatea și entuziasmul primilor frați franciscani îl determină să îmbrace haina sărăcuțului din Assisi, pentru a deveni misionar și martir pentru Cristos. Peste timp, același spirit va cuceri persoane dornice de a-L urma pe Cristos, asemenea sfântului Francisc. Conform tradiției, frații franciscani vor ajunge în ținuturile noastre chiar în timpul vieții lui Francisc.  





Începuturile Provinciei franciscane din Romania sunt puse sub semnul martiriului, al jertfei. Zorii spiritului franciscan pe meleagurile neamului nostru sunt întunecați de încercări atroce. Primii frați franciscani români vor suporta cu eroism calomnia și denigrarea, umilințele și tortura fără scrupule sau resentimente, teroarea falsului instituționalizat de un regim menit să distrugă și ultima umbră de demnitate în persoana umană. În spiritul umilinței franciscane, vor suporta orice suferință și batjocură, fără false văicăreli sau lamentații. Prin jertfa lor doresc să contribuie la crearea unei forme de civilizație mai înalte, de dragul Adevărului. Ei știu în cine și-au pus încrederea.


Poetul francez, Charles Péguy, așeza pe buzele lui Dumnezeu un trist solilocviu: „Oamenii pregăteau asemenea orori și monstruozități că Eu însumi, Dumnezeu, mă înspăimântasem. Nici nu mai suportam idea. A trebuit să-mi pierd răbdarea, chiar daca Eu sunt răbdător, căci sunt veșnic.” Dumnezeu respectă libertatea omului, dar nu ne abandonează degradării, nu rămâne indiferent în fața suferinței, nu suportă absurditatea comportamentului (in)uman. Împinși la limita suportării umane, frații franciscani au experimentat ce înseamnă intervenția providențială a lui Dumnezeu. Vor continua să-L slujească pe Cristos, vor da mărturie în cele mai dificile situații. La timpul potrivit, cu trudă și entuziasm, vor pune bazele unui nou început.  





Intenționăm, dragi cititori, prin acest număr special al revistei, dedicat celebrării celor 120 de ani de la înființarea canonică a Provinciei „Sfântul Iosif” din România și a celor 25 de ani de la renașterea ei, să facem memoria celor care s-au dedicat construirii unei lumi mai bune, prin implicarea directă în sfera educației și spiritualității în spațiul nostru românesc. Nu facem un elogiu al suferinței, chiar dacă aceasta a fost prezentă în viața multora. A face memoria acestor înălțătoare momente înseamnă a ne alimenta în prezent de la acest fluviu care ne împinge spre viitor, deoarece, riscând să ne uităm trecutul, putem fi condamnați la a-l repeta. În Sfânta Scriptură, memorialul reprezintă credința și viața, în timp ce uitarea reprezintă moartea. Amnezia nu e o soluție, dimpotrivă, fără recunoașterea acestei vaste moșteniri, suntem supuși secătuirii rădăcinilor și a pierderii unei identități construite în timp. Dar această evocare celebrativă nu reprezintă doar o simplă nostalgie pentru vremuri deja apuse. Aceasta ne ancorează cu speranță spre viitor. Ne responsabilizează, sau ar trebui…





Dragi cititori, și în jurul revistei „Mesagerul Sfântului Anton” s-a creat deja un spirit, familia antoniană. Facem parte din această familie. Prezența acestei reviste de spiritualitate și cultură în casele dumneavoastră nu ar fi fost însă posibilă fără intuiția și spiritul entuziasmant al Părintelui Petru Albert, unul dintre frații ce au rezistat eroic regimului de tristă amintire. Franciscan, devotat sfântului Anton pe care îl sărbătorim pe 13 iunie, Pr. Albert a așezat la bazele acestei familii truda și bunăvoința sa. Domnul l-a chemat la sine pentru a-i dărui coroana slujitorului credincios, pentru „a se arunca în brațele Aceluia care îi câștigase inima”. Dorim să aducem speranță acolo unde domnește deznădejdea, credință în îndoială, bucurie în întristare, pacea tuturor de bunăvoință! Pace și bine!&nbsp

Updated on 20 octombrie 2016