Spiritul de turmă

     De ce ne luăm unii după alţii, ca oile? De ce ne dăm, ca berbecii, cu toţii de-a dura în poarta cetăţii? Ca toate lucrurile omeneşti şi spiritul de turmă îşi are capcanele ei vanitoase. Îndeosebi astăzi când răsar tot soiul de convocări/ marşuri on-line, când ni se solicită prezenţa în locuri greu localizate chiar şi de sateliţi, de tot soiul de petiţii voioase, când au loc îngrămădeli mioritice, când se practică o solidaritate de gaşcă, într-adevăr spirtul de turmă îşi are capcanele ei patologice. Şi mult mai trist, atunci când acest spirit de turmă este justificat de un interes de breaslă, când un grup de persoane stau laolaltă nu pentru a sluji o cauză nobilă, un ideal măreţ, ci pentru a-şi îngriji vanităţile, pentru a-şi consolida propriile proiecte, pentru a-şi realiza şiretlicurile falnice.

     E adevărat, spiritul de gaşcă e nociv, întrucât criteriile nu mai vin dinăuntru, nu sunt nota unor persoane bine conturate, ci totul aminteşte ceva de circul animalelor, de costumaţia de carnaval. Deoarece, aici, discernământul dispare, iniţiativa se sufocă, orizontul se întunecă, opţiunile sunt deja gata făcute şi asumate. Aici sentimentul apartenenţei devine zbenguială comunitară. Fascinaţia de a te lăsa absorbit, aşadar, într-o cârdăşie e uneori mai pregnantă decât obligaţia de a-ţi crea propriul chip şi drum.

Bunăoară, în contextul în care ştiinţele propovăduiesc dezastrele pricinuite de spiritul gregar, astăzi când specialiştii invocă atât de mult şi des spiritul liber, fără frontiere sau limite, când se propagă autonomia financiară, afectivă, teritorială etc., când progresul nu mai cunoaşte altă limită decât nicio limită. În atare context, ni se mai pare benefică apartenenţa la turma lui Cristos, (nu de mult, în timpul pascal, a patra duminică evoca imaginea lui Cristos Bunul Păstor)? Înţelegem cumva idealul comun, spiritul identitar? Ţintim acelaşi premiu, alergăm aceeaşi cursă? Spiritualiceşte e musai, din când în când, să trasăm hotarul dintre solidaritate şi spiritul de turmă, dintre comuniune şi colectivism, dintre sprijin reciproc şi complicitate.

     Despre omul zilelor noastre, aflat într-o cursă contracronometru, a scris profetic Franz Kafka, în romanul Castelul, un simbol impresionant al lumii închise şi birocratice, până la cer şi înapoi, unde omul e lipsit de nădejde, oprit de sistem să-şi descopere sensul vieţii, lovindu-se, mereu şi mereu, de mecanisme implacabile, prizonier al fricii. În schimb, în spiritualitatea creştină cunoaştem un alt castel, cel interior, al Terezei de Avila, unde există comunicare, unde totul capătă sens, direcţie spre Dumnezeu. Iar în încăperea de la nivelul superior are loc misterul unităţii cu Dumnezeu. Aici, prin har, se descoperă comuniunea cu Preasfânta Treime. Un castel ce ne oferă securitate, certitudinea sensului, profilul bine definit, comparativ cu castelul lui Kafka ce ţine omul captiv, fără sens, impacientat şi cu oasele măcinate.

     Faptul că suntem uniţi, formăm o singură familie creştină, că există o solidaritate de generaţie, că trăim sub aceeaşi boltă, (evident că se impune asumarea aceloraşi sensuri ultime), se datorează nu unor zbenguieli instantanee de stradă, nici unor viermuieli colorate de stadion şi nici unor chermeze trendy, ci e, aşa cum amintea sfântul Ciril din Alexandria, toţi suntem una prin identitatea condiţiei, coeziunea dragostei, împărtăşirea cu sfântul trup al lui Cristos şi părtaşi la unicul Duh Sfânt. Trăirea laolaltă nu înseamnă camuflarea identităţii personale, ci tocmai licitarea acestei comuniuni, unităţi, coeziuni prin dragoste. E necesar să avem comunităţi, grupuri, generaţii, locuri unde să ne cunoaştem, să ne simţim, să ne iertăm, să ne acceptăm. Spunea un părinte al trecutului că Dumnezeu nu poate exista fără om, întrucât cel care iubeşte, Dumnezeu iubire, nu poate trăi fără cel iubit. Şi sfântul Paul licitează iubirea ca element al solidarităţii, îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire (Ef 4,2). Altminteri, dragostea are, în substanţa şi sensul ei adevărat, ceva cosmic, nu merge pe relaţie, ci pe creaţie. Tot sfântul Ciril din Alexandria afirma că suntem nu numai oameni, trăind în relaţii, ci suntem şi fii ai lui Dumnezeu, oameni cereşti, părtaşi la natura divină, noi făpturi ale creației.