Spaţiul creat: Pământul

„Cine a pus dimensiunile sale, ştii? Sau cine a întins peste el funia? Pe ce sunt fixate temeliile sale sau cine i-a stabilit piatra unghiulară?” (Iob 38,5-6).

Întrebările pe care Dumnezeu, Creatorul, i le adresează lui Iob la sfârşitul unui drum lung de suferinţă ne ajută să intuim structura cosmologică biblică. Universul este conceput ca o platformă circulară sau pătrată imensă, susţinută de patru coloane puternice, pe întinderea oceanului, simbol al apelor haotice şi al nimicului. Deasupra sa se înalţă măreaţa cupolă a cerului.

Cartea Genezei ne ajută să reconstruim imaginea biblică a Pământului. Potrivit poetului Hӧlderlin, asemenea continentelor care apar în urma retragerii oceanelor, la fel creaţia se dezvoltă în urma retragerii lui Dumnezeu, care cauzează şi domină realitatea creaturală, dar nu o absoarbe.

Calea pentru a exprima creaţia ex nihilo este simbolică. În textul din Gen 1,2 citim: „Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului”. Termenul onomatopeic tohu wabohu evocă o suprafaţă deşertică tristă şi pustie, indicând lipsa vieţii, tăcerea, moartea, adică contrariul la ceea ce va face Domnul să răsară. Apoi este întunericul, negarea luminii, şi abisul, în ebraică tehôm, care se deschide larg sub pământ.

Deşert, întuneric, abis reprezintă triada obscură a nimicului ce este învinsă de cuvântul divin creator. Creaţia vine la lumină prin rostirea lui Dumnezeu şi al său baraʼ:  „La început, Dumnezeu a creat [baraʼ] cerul şi pământul” (Gen 1,1). Pământul ieşit din mâna Creatorului  (vegetaţia, lumea animală şi umanitatea) îi înalţă Domnului lauda sa: „Se ivesc păşuni în pustiu, colinele sunt încinse cu veselie. Păşunile se înveşmântă cu turme, văile se îmbracă cu grâne; toate strigă de bucurie şi cântă” (Ps 65,13-14).

Pământul, în Biblie, se va transforma într-un semn, în acel mic spaţiu numit ʼerez, pământul prin excelenţă, adică pământul promis lui Israel, locul în care va triumfa dreptatea, un loc plin de cunoaşterea Domnului (cf. Is 11,9).