Spaţiu creat: cerul

În imaginarul tradiţiei creştine cerul este acel spaţiu populat de îngeri şi de sfinţi, având-o ca „poartă” («ianua») şi „regină” («Regina coeli») pe preasfânta Fecioară Maria, iar în centru aflându-se Treimea glorioasă. Sfântul Francisc din Assisi îl contemplă în toată splendoarea sa în Cântecul creaturilor: “Laudă ţie, Doamne al meu, întru sora lună şi-ntru surorile stele/ Pe care tu le-ai creat pe cer şi le-ai aşezat acolo atât de nepreţuite şi minunate”.

La baza oricărei tipologii cereşti din istoria creştinismului stă cerul biblic, ce apare de 458 de ori în paginile sfinte cu termenul ebraic shamajim şi de 284 de ori cu grecescul ouranòs. Cine nu-şi aminteşte de începutul rugăciunii pe care ne-a învăţat-o Isus: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri” (Mt 6,9), sau de începutul parabolelor sale: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu [...]” (Mt 13), sau de înălţarea sa la cer?

Din punct de vedere material, cerul este o cupolă luminoasă gigantică, numită în ebraică raqiaʼ, adică „firmament”, susţinută de coloane cosmice ale căror temelii pătrund, dincolo de suprafaţa orizontală a pământului, în abisul haotic şi infernal, antipod al cerului.

Deasupra sa se întinde oceanul ceresc, al cărui flux de apă poate răspândi pe pământ ploaia binefăcătoare sau potopul devastator. Pe bolta sa maiestoasă atârnă „marii luminători”, adică soarele şi luna, ceasuri cosmice şi liturgice pentru anotimpuri, pentru calendarul sărbătorilor şi pentru ritmul zilelor; pe acea boltă sunt fixate stelele, constelaţiile şi planetele (cf. Gen 1,6-19).

Totuşi, cerul reprezintă doar o imagine a infinitului divin: „Iată, cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să te cuprindă!” (1Rg 8,27). Simbol suprem şi arhetip capital în toate culturile şi experienţele, cerul este deopotrivă, câmpul cercetărilor astrofizice şi al revelaţiilor teologice.

Immanuel Kant, la sfârşitul operei sale Critica raţiunii practice afirmă: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”.