Sociabilitatea – o rezultantă dintre dat şi achiziţionat

Trăim într-o lume care ne obligă la crearea de legături, la raportarea la semeni, la întrajutorare, colaborare, implicare. Omul se defineşte nu numai prin dimensiuni psihologice interne, personale, ci şi prin felul în care se „exteriorizează”, se apropie sau îl ia în consideraţie şi pe celălalt.

Sociabilitatea sau predispunerea către alteritate va fi potenţată de ceea ce copilul învaţă în familie (difuz, pe neaşteptate), dar şi prin intervenţii ulterioare aduse de şcoală sau de alţi factori comunitari. Mediul informal, de asemenea, prin grupul de prieteni, structurile asociative, experienţele de zi cu zi etc., va veni cu noi coordonate valorice ce va profila noi apetenţe pro-sociale ale personalităţii.

Mediul familial, prin protecţie şi monitorizare permanentă, nu poate fi substituit de alte tipuri de intervenţii. O astfel de carenţă (să ne gândim la copiii instituţionalizaţi, fără părinţi) poate fi estompată prin servicii costisitoare şi chiar problematice. Familia de origine, indiferent de calibrul ei socio-cultural, este de preferat altor tipuri de instituiri la nivel comunitar. Mecanismele şi pârghiile intervenţioniste, în astfel de situaţii, trebuie să împrumute note de naturalitate şi de asemănare cu ceea ce familia, ca „matrice” formativă originară, poartă şi îşi demonstrează neîncetat menirea, virtutea. Însă, empatia sau căldura originară a părinţilor nu poate fi substituită de nicio variantă care apare paralel sau ulterior.

Legat de familie şi integrarea în cutumele acesteia, o astfel de apartenenţă îşi va lăsa amprenta asupra atitudinilor şi ataşamentelor valorice ale copiilor, viitori adulţi. Studiile de psihologie socială şi cele ce vizează familia accentuează rolului integrator al acesteia nu numai din punct de vedere cultural, ci şi al interiorizării unui mod armonios de construcţie internă, de exersare a unor conduite adaptative, de respectare a unor principii şi valori. Rolul modelator al familiei este hotărâtor. Ceea ce este absorbit la acest nivel va avea reverberaţii în timp, la nivel personal sau societal.

Desigur, şi datul genetic constituie un vector important al sociabilităţii. Extraversiunea, ca substrat al sociabilităţii, ţine şi de structura imuabilă moştenită. Corelaţia dintre gene şi mediu trece şi printr-un filtru societal, cultural, dând satisfacţie unei dimensiuni care pare a fi estompată (de pildă, în cazul copiilor timizi, anxioşi). Într-o atare situaţie, intervenţiile formative trebuie să aibă în vedere motivarea şi consolidarea unor conduite expresive, de exteriorizare şi implicare psiho-socială. După cum, şi în cazul invers, de personalităţi hiperactive, prin afişări intempestive, provocatoare, trebuie intervenit pe linia temperării, a asigurării echilibrului, a menţinerii bunei măsuri.

Extraversiunea reprezintă o stare de disponibilitate şi deschidere faţă de indici sau solicitări care vin dinspre exterior, dinspre mediul proxim în care persoana se integrează şi încearcă să răspundă favorabil la solicitări normative subsecvente. O astfel de disponibilitate este desenată şi de predispoziţii native, dar şi de abilităţi care pot fi formate, şlefuite prin demersuri formative, educative, ce se adaugă ulterior (sistematic, metodic sau organic, natural).

De bună seamă, interacţiunile sunt dependente şi de noile configurări ale conectivităţilor la nivel comunitar. O atare interacţiune este dinamică, circumstanţiată, în funcţie de noi trebuinţe sau nevoi, dar şi de suporturile tehno-sociale de exprimare şi comunicare dintre oameni. Mediul actual în care este integrat un copil nu se restrânge doar la unul tradiţional (şcoală, familie, grup de prieteni), ci va cuprinde şi unul extensiv, virtual, aparent evanescent, reprezentat prin noile tehnologii de informare şi comunicare. Sociabilitatea actuală trebuie să ia în calcul şi interacţiunile care se nasc sau sunt întreţinute de mediul virtual. Reţelele de socializare, cu toate hibele inerente, pun în relief ipostaze noi ale extraversiunii, determinate de noile media. De multe ori, acest cadraj tehnic poate ascunde sau exagera faţete ale persoanei, poate facilita inducerea în eroare, chiar manipularea. E posibil ca, în mediul virtual, persoana să „prezentifice” o altă faţă decât cea reală sau să devină mai „sociabilă” decât este în realitate. În reţelele de socializare putem arăta, exagera, focaliza interesat, dar şi ascunde multe aspecte ale personalităţii reale. Contra-factualitatea, adică trişarea, inclusiv faţă de noi înşine, devine un pericol evident, în măsura în care persoana adevărată se „ascunde” după noul artefact comunicaţional.

Datul genetic este un determinant important, dar acesta poate fi „modelat” şi în consens cu mediul în care o persoană se află. Mediul social „definitivează” o persoană, îi dă consistenţă, pregnanţă concretă. Până la urmă, copilul, viitorul adult, este o rezultantă a unei întâlniri, bine metabolizată, între ceea ce este dat, genetic, prin naştere, şi contextul socio-cultural, mereu prefigurat, dinamic, poate chiar indeterminat, bulversant.