Slujitorul lui Dumnezeu, pr. Anton Demeter, franciscan minor conventual
31 iulie 2016
|
„Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului” (Is 61,1-2).
Stimaţi cititori ai revistei „Mesagerul Sfântului Anton”, în următoarele rânduri, vreau să vă prezint viaţa plină de credinţă a Slujitorului lui Dumnezeu, pr. Anton Demeter, cunoscut de mulţi dintre dumneavoastră ca „preotul fără picioare”.
Într-adevăr, cuvintele biblice de mai sus se potrivesc de minune acestui om al lui Dumnezeu care a fost conştient toată viaţa lui, până în măduva oaselor şi în ciuda persecuţiei la care a fost supus de către autorităţile comuniste, că Mântuitorul l-a chemat să ducă săracilor vestea cea bună şi să vindece pe cei cu inima zdrobită. Drept dovadă, zeci de mii de persoane, de orice religie şi crez, ar putea da oricând mărturie că el, în ciuda suferinţei care îl măcina zi de zi în căruciorul în care era ţintuit, era oricând gata să şteargă lacrimile de pe feţele lor. În acest sens, este binecunoscut faptul că pr. Anton, prin puterea dăruită lui de Domnul, de pe această cruce în formă de cărucior, avea pentru fiecare un zâmbet, o vorbă bună, o mângâiere, o rugăciune puternică pe care o înălţa spre tronul milei dumnezeieşti.
Ne-am putea întreba: era pr. Anton un om special? Avea puteri supranaturale? Cine a fost şi este încă acest om, preot şi frate franciscan conventual?
Părintele s-a născut la data de 17 septembrie 1925, zi în care Biserica sărbătoreşte momentul în care Părintele nostru fondator, sfântul Francisc din Assisi, a primit în trupul său rănile Mântuitorului Isus Cristos. Noi credem că naşterea sa în această sărbătoare nu a fost deloc întâmplătoare, pentru că ceva mai târziu, fără să caute deloc acest lucru, va primi şi el aceleaşi răni mântuitoare, aceleaşi suferinţe în carnea lui în ziua de 4 aprilie 1959, în timpul săptămânii luminate, imediat după sfintele Paşti din acel an.
Părinte a avut şi fraţi, mai exact şapte. După plecarea sa din familia proprie la seminar, el va primi de la bunul Dumnezeu alţi fraţi, mult mai mulţi: fraţi franciscani, tineri ca şi el, şi care doreau să îmbrăţişeze crucea lui Cristos cu bucurie, în sărăcie şi simplitate, după exemplul sfântului Francisc. Aici îi va cunoaşte mai bine pe fraţii franciscani şi adânca spiritualitate franciscană, trăită în mod eroic de toţi preoţii ce slujeau poporul lui Dumnezeu din Moldova acelor vremuri. Între anii 1945 şi 1946, pr. Anton Demeter a urmat noviciatul franciscan la Săbăoani, în toamna anului 1946 depunând prima profesiune simplă în cadrul Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, Provincia „Sf. Iosif”.
Cât priveşte formarea sa teologică şi spirituală, Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter şi-a făcut studiile filozofice şi teologice în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti (IS) şi în Academia Filozofico-Teologică „Sf. Bonaventura” din localitatea Luizi-Călugăra (BC), studii încheiate – datorită vitregiilor vremurilor – la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, unde va fi hirotonit preot în ziua de 29 iunie 1953. Între timp, între anii 1949-1952, autorităţile comuniste suprimând Seminarul de la Luizi-Călugăra, tânărul frate Anton se va reîntoarce în sânul familiei. Nu va sta mult, căci în anul 1950, poate şi pentru a nu îngreuna situaţia economică precară a părinţilor, va merge şi se va angaja contabil la unitatea „Sovromconstrucţii” din Dărmăneşti (Valea Uzului), unde va lucra până în anul 1952. Probabil că nu ştia ce-l aştepta. Fiind însă sedus pentru totdeauna de Domnul, în care şi-a găsit toată bucuria, şi dorind să se pună în totalitate la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a-i conduce pe oameni la Cristos, unicul Învăţător (cf. Mt 23,10) şi Mântuitor al oamenilor (cf. Fap 4,12), cu o neobosită pasiune pentru mântuirea sufletelor se va angaja cu tot elanul în răspândirea evangheliei lui Cristos, mai întâi în cadrul Parohiei Romano-Catolice „Preasfânta Treime” din localitatea Prăjeşti (BC) şi după puţin timp la catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti.
Despre această din urmă numire, pr. Anton mărturisea: „Ştiam că mă aşteaptă o grea răspundere şi multe riscuri..., dar voiam să mi le asum cu toată bucuria şi generozitatea”. Referindu-se, apoi, la anii petrecuţi ca vicar parohial la catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti, pr. Anton scria: „Despre acei ani, ca şi despre anii de seminar şi noviciat, păstrez cele mai duioase şi sfinte amintiri”. În calitate de vicar parohial, pr. Anton va fi prezent zilnic în scaunul de spovadă unde, cu tact şi multă delicateţe, aşa cum îl învăţaseră profesorii din seminar, va oferi multor credincioşi iertarea plină de milostivire a lui Dumnezeu. Martorii ascultaţi până în prezent, mulţi dintre aceştia spovedindu-se la el de mai multe ori, au afirmat fără tăgadă că era un confesor extraordinar de bun, ştiind să ofere sfaturi simple, dar profunde, care i-au ajutat tot timpul vieţii lor în urmarea lui Cristos. Împreună cu prezenţa în scaunul de spovadă, Slujitorul lui Dumnezeu se va ocupa şi de cateheza copiilor şi a tinerilor care făceau parte din parohia de la catedrală. Şi pentru această slujire, părintele se va pregăti cu multă abnegaţie şi va depune tot efortul pentru ca cei încredinţaţi grijii lui să-l cunoască mai mult pe Dumnezeu şi să-l iubească din toată inima.
După numai cinci ani de pastoraţie rodnică, în noaptea dintre 20-21 august 1958, pr. Anton va fi arestat şi condamnat de către regimul comunist ateu la 20 de ani de muncă silnică cu acuzaţia: „uneltire împotriva ordinii sociale”. Mai concret, de ce anume a fost acuzat? Iată câteva învinuiri care i-au fost aduse:
1. Influenţa masa credincioşilor şi, mai cu seamă, a copiilor şi tinerilor, cărora le-ar fi oferit o educaţie mistico-religioasă;
2. Se ruga, împreună cu mulţimea credincioşilor, pentru episcopii şi preoţii arestaţi, care erau consideraţi de comunişti drept criminali şi trădători;
3. Refuza să denunţe la Securitate existenţa unei corespondenţe, care ar fi trebuit să ajungă la Vatican, şi despre care, în opinia comuniştilor, pr. Anton ar fi ştiut din scaunul de Spovadă;
4. Păstra legătura cu preoţii franciscani din Moldova şi cu Fraţii Şcolilor Creştine din Bucureşti, şi unii şi alţii consideraţi a fi duşmani ai poporului;
5. Propaga, în opinia Securităţii, unele idei duşmănoase la adresa regimului comunist, precum: „Porţile iadului nu vor învinge Biserica lui Cristos”, depăşindu-şi astfel competenţele preoţeşti;
6. În sfârşit, urmau acuzaţiile de imoralitate şi corupţie, aspecte şi mai greu de suportat, pentru că lezau direct demnitatea umană şi integritatea morală a pr. Anton Demeter...
„La terminarea procesului – mărturisea deseori părintele – am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos şi nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunţe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nici o importanţă, eram în mâinile Domnului şi mă simţeam mai liber ca oricând”. Va fi dus imediat la închisoarea Jilava unde, după puţină vreme, fiind chemat să denunţe alţi preoţi, în dimineaţa zilei de 4 aprilie, la refuzul său decis, va fi lovit de către un securist cu un ciocan de lemn în şira spinării. În puţină vreme, pr. Anton se începe să simtă dureri atroce, dar fără nici un tratament, va începe pentru el un lung calvar. Deşi abia se mai putea ţine pe picioare, în luna octombrie a anului 1959 va fi trimis în lagărul de muncă de la Stoeneşti (Insula Mare a Brăilei) pentru lucrări de îndiguire a Dunării. După câteva luni, de aici va fi mutat într-un alt lagăr de muncă, la Periprava (Tulcea) pentru a efectua munci agricole. Aici, ne spun martorii, deoarece nu mai putea să meargă deloc în picioare, fiind totuşi obligat să meargă la muncă, se târa în patru labe circa 2 kilometri dus şi 2 km întors până la locul de muncă, ceilalţi prizonieri, plini de milostivire faţă de el ajutându-l să-şi facă norma. După alte câteva luni, nemaiputând să meargă deloc, va fi internat în spitalul din Tulcea, iar de aici la Spitalul Foişorul de Foc din Bucureşti unde, deoarece devenise mai mult o epavă umană, genunchii ajungându-i până la gură, va sta internat timp de trei ani, fiind operat de mai multe ori, pentru ca cel puţin să poată sta într-un cărucior. Este important de notat aici că, deşi suferea foarte mult, datorită paraliziei care se extindea tot mai mult în trupul său, şi fiind vizitat de foarte multe persoane, el nu se plângea niciodată de situaţia grea în care se afla, ci, spre uimirea tuturor, avea putere să-i mângâie pe aceştia şi să le dea curaj în lupta vieţii lor. Văzând că nu mai poate reprezenta nici un pericol pentru noua ordine criminală instaurată în ţara noastră, bolşevicii îi vor suspenda pedeapsa aplicată şi îl vor graţia în anul 1963.
În sfârşit, după lungi ani de închisoare şi de muncă forţată, pr. Anton se va retrage mai întâi în Parohia Romano-Catolică „Sf. Ana” din Oţeleni, apoi la Barticeşti, iar după anul 1990 la Institutul nostru franciscan din Roman, unde se va ocupa de spovada şi direcţiunea spirituală a sutelor de seminarişti care veneau din toată ţara. Fiind cunoscut de foarte multă lume, catolici şi ortodocşi deopotrivă, tineri şi bătrâni, aceştia, cu sutele şi miile, din toate colţurile ţării, îl vor căuta şi vor aştepta ore întregi pe holurile seminarului nostru, pentru a cere rugăciunea şi sfatul său. Astfel, pr. Anton îşi va desăvârşi chemarea în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, punând în practică cuvântul lui Cristos: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34).
Cu această mare iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, pe care părintele a nutrit-o, a trăit-o şi a mărturisit-o în întreg arcul de timp al vieţii sale sfinte, sub mâna protectoare a preasfintei Fecioare Maria, şi păşind cu perseverenţă pe urmele sfântului Francisc din Assisi spre desăvârşirea sa umană şi spirituală, părintele Anton Demeter avea să se îndrepte hotărât spre Creatorul şi Răscumpărătorul tuturor. Astfel, la o vârstă înaintată şi după îndelungi ani de suferinţă, dar plin de încredere în milostivirea lui Dumnezeu şi plin de seninătate, înconjurat fiind de fraţii săi întru consacrare, în frunte cu părintele provincial, în seara zilei de 20 decembrie, la ora 21.36, părintele Anton şi-a încheiat viaţa pe acest pământ şi s-a întors în casa Tatălui ceresc. A murit ca un sfânt, eliberat fiind din închisoarea căruciorului, care a fost pentru el timp de 40 de ani casă, pat, altar şi masă.
A fost înmormântat în Cimitirul central din Roman, unde mulţi dintre cei care l-au cunoscut sau care, ulterior, au auzit de viaţa sa sfântă, dedicată grijii faţă de mântuirea sufletelor, se apropie zilnic de mormântul său. În tăcere, ei aprind o lumânare şi îl roagă să mijlocească la bunul Dumnezeu ajutorul de care au nevoie.
Aşadar, pr. Anton, asemenea sfântului Ioan Botezătorul, prin viaţa lui sfântă, rugăciunile şi sfaturile sale nu a dorit altceva decât să arate mereu spre Cristos, să-i conducă pe cât mai mulţi oameni la el, în care noi, oamenii, ne găsim toată bucuria şi împlinirea (cf. Col 1,16). Suntem siguri că acest lucru îl face şi în cer.
Conştienţi de viaţa sa sfântă şi de faptul că nu şi-a dorit altceva decât să-i conducă pe oameni la Dumnezeu, vrem să-i deschidem cauza de beatificare. Iar pentru aceasta, avem nevoie de mărturiile celor care l-au cunoscut.
Pe această cale, îi rog pe toţi cei care au apelat la pr. Anton pentru sfaturi sau au recurs la mijlocirea sa în rugăciune şi au obţinut ajutor, să pună în scris şi să le predea la părintele care se află la acest birou de consiliere spirituală.
Fie ca bunul Dumnezeu să ne ajute să începem şi să ducem la bun sfârşit această lucrare, iar părintele să mijlocească pentru fiecare dintre noi ajutorul de care avem nevoie în viaţa noastră.
Updated on 02 noiembrie 2016