Şi el a venit de pe mare

Messina, primăvara anului 1221. Trecând iarna, în Mediterană – Mare nostrum, o mare familiară, însă şi un cimitir uriaş de vieţi omeneşti, o mare ce apropie şi depărtează popoare şi culturi – au loc îmbarcări şi debarcări: unii pleacă în cruciadă, alţii pentru comerţ sau afaceri, iar alţii urmându-şi un vis sau fugind de el. Ceea ce a rămas, însă, dintr-o navă venind dinspre Marrakech acostează pe pământ ferm, iar pe navă se află fratele Anton, întors din misiunea tumultuoasă din Maroc, unde a învăţat că martiriul la care Dumnezeu îl cheamă este acela al disponibilităţii şi al docilităţii. Fratele Anton, un tânăr aflat în căutarea drumului său, şi-a pus în pericol propria viaţă: neputând rămâne în Maroc, a trebuit să o ia din loc, poate chiar să se întoarcă la primii săi fraţi, canonicii regulari. Ce-ar fi putut face după acest „faliment”? Să plece într-o altă misiune; dar unde şi cum? Să te arunci în mrejele viitorului trebuie să plăteşti, iar el o face punctual, încredinţându-şi viaţa în mâinile providenţei, o providenţă care îl susţine chiar şi atunci când vitregiile năvălesc peste el fără de veste. Găsim în predicile sfântului Anton câteva fragmente semnificative ce descriu experienţa lui pe mare, experienţă care cu certitudine nu a fost o simplă călătorie pe mare.





În imaginea bărcii evanghelice, aruncată încoace şi-ncolo de valurile mării, sfântul Anton vede o situaţie existenţială. Marea este inima, adâncă şi de nepătruns: „impresionantă învolburarea mării”, adică a inimii, când se umflă de mândrie, când din ambiţie depăşeşte orice limită, când se umbreşte de tristeţe, când se agită pentru gânduri deşarte, când face spume la gură.





Cu certitudine sfântul Anton a învăţat multe din această aventură şi, desigur, şi-a întărit convingerea că e homo viator, pelerin şi locuitor vremelnic al pământului, când a avut de înfruntat situaţiile limită şi pericolele şi că depinde doar de Dumnezeu. Cum a fost primit de către fraţii de la Messina, oraşul în care acostase? Fără îndoială a fost primit cu braţele deschise, cunoscând temperamentul cald al acelor locuitori, dar poate că a fost şi puţin dojenit. „Unde voia să meargă tânărul ăsta? N-ai nevoie de prea multă minte să mergi prin locurile alea”. Anton, renăscut în fraternitate, porneşte spre Assisi, acolo unde fratele Francisc convoca un capitul. Să urci Italia nu e o glumă: pare că nu se mai termină, dar „e viaţa care te seduce”, cum cântă nomazii. Dar când îţi urmezi visul, poţi călători în voie: rugându-te şi cântând, mai schimbând o vorbă bună cu cel de lângă tine sau cerşind o bucată de pâine. Dar e ritmul unui pelerin, uneori lent şi greoi, al unuia care nu se bagă sub duş la sfârşitul zilei, al unuia care mănâncă şi doarme acolo unde apucă. Se întâmplă şi astăzi atâtor tineri care sosesc de pe mare pe coastele Italiei, nu prea contează dacă ei fug de vreun duşman politic sau pentru un trai mai bun, pentru un ban în plus. Nu pot să nu pomenesc de faptul că Sfântul nostru a fost azvârlit pe ţărm după ce şi el a trăit pericolele pe care le trăieşte orice tânăr din ziua de astăzi, ca şi el urmându-şi idealurile.





Nici Anton pe ţărm nu a fost întâmpinat cu pâine şi sare, pentru că nu e cazul, dar cine ajunge pe ţărm e întotdeauna un nedorit, o problemă.


Fiul Omului se va întoarce în ceasul când nu ne vom aştepta, pentru a spune cât de greu va fi atunci. Şi pe urmă nu sunt suficiente centrele de prim ajutor, un pat şi ceva de mâncare: dar de fapt aceasta este viaţa care caută să răzbească, îşi clădeşte un viitor.


Un val neobişnuit a pus la grea încercare rezistenţa navei, iar o izbitură de stâncile ţărmului ar fi făcut ca nimeni să nu realizeze că fratele portughez şi tovarăşul său de drum ar fi putut să nu mai fie. Dacă nu ar fi fost ajutat, hrănit, îngrijit şi lăsat în voie să meargă acolo unde Duhul Sfânt îl conducea; dacă nu ar fi fost pe mare, noi nu l-am fi avut acum pe sfântul Anton.


E adevărat că binele pe care nu l-ai făcut nu-l regretă nimeni, dar acele vieţi, din diferite pricini, care astăzi sunt respinse ori ignorate, câte bogăţii nu poartă în ele pentru noi sau pentru ziua de mâine care e la o aruncătură de băţ?


La câtva timp după canonizarea papei Ioan Paul al II-lea, aud ca un apel adresat tuturor un îndemn al său: „Nu vă temeţi. Deschideţi, ba chiar, deschideţi larg porţile lui Cristos” şi, evident, omului.


Ca să închei, o curiozitate: sfântul Anton, într-o predica de-a sa, aseamănă crucea cu o barcă în care urcă Isus ca să ajungă pe amestecatele ţărmuri ale omenirii. Până şi el navighează