Sfântul Toma şi argumentele raţionale ale existenţei lui Dumnezeu (II)

Ne interesează acum probele pe care le aduce Sfântul Toma în favoarea existenţei lui Dumnezeu, după ce doctorul angelic află în argumentul lui Anselm (pe care l-am prezentat în ultimile două numere ale Mesagerului) două vicii, care nu anulează însă şi scopul argumentului anselmian. Primul este cel al aprioricităţii, anume de a presupune că, prin acest concept - Dumnezeu - toţi oamenii ar înţelege, cu necesitate, să desemneze o fiinţă faţă de care nu putem concepe alta mai mare; nu rezultă însă de aici că Dumnezeu ar fi o fiinţă a priori. Al doilea viciu este acela al necesităţii, analog în formulare cu primul: existenţa lui Dumnezeu nu reprezintă un adevăr evident. Rămâne de văzut dacă un asemenea argument este şi indemonstrabil. Maimonide (un filosof evreu din Evul Mediu) spusese că nu este nici evident, nici indemonstrabil. Un asemenea adevăr (existenţa lui Dumnezeu) ţine doar de credinţă.


Demonstraţiile le face Toma în Summa theologiae şi Summa contra Gentiles oarecum asemănător. Doar modul de expunere diferă. În Summa theologiae, pentru că lucrarea se adresează debutanţilor, forma de argumentare este succintă şi simplificată. În contra Gentiles demonstraţia filosofică este minuţios dezvoltată. Să vedem, pe rând, cele cinci argumente numite şi: argumentul din perfecţiune, argumentul din lucrurile făcute, din limitarea perfecţiunii, din lucrurile contingente şi argumentul din ordinea din univers. Iată cele cinci argumente cosmologice:


a. argumentul întemeiat pe mişcare (sau cauza motrice)


Mişcarea este esenţială argumentului. Se afirmă că există o entitate care modifică (mişcă) lucrurile fără a fi ea însăşi modificată (mişcată). Este Primul Motor aristotelic şi cuprinde în sine finalismul (teleologia) întemeiat pe două propoziţii: ceea ce se mişcă este mişcat de altceva şi, ceea ce se mişcă prin accident, nu este mişcat prin sine. Dezvoltată mai ales în contra Gentiles, demonstraţia urmăreşte să stabilească faptul că mişcarea actual dată ar fi ininteligibilă fără existenţa unui prim motor care să o comunice tuturor lucrurilor. Proba Primului Motor este cea mai evidentă, iar entitatea care comunică această mişcare tuturor lucrurilor este Dumnezeu;


b. argumentul întemeiat pe raportul cauzal (sau cauza eficientă)


Argumentul statuează ca imposibilă regresia la infinit. Cum totul este guvernat, în natură, de raportul cauzal şi efectul devine cauza unui alt efect, avem a afla o cauză care să fie şi primă şi eficientă. Toate cauzele sunt eficiente; de aici necesitatea unei cauze care, în afară de eficienţă, să aibă şi prioritatea absolută faţă de toate efectele. Această cauză primă şi eficientă este Dumnezeu;


c. argumentul întemeiat pe distincţia contingent (întâmplător)-necesar


Sub sancţiunea de a nu mai fi, contingentul (sau posibilul) trebuie să-şi extragă existenţa dintr-o fiinţă necesară. Este necesar de a revela o fiinţă care, necesară prin sine, nu-şi extrage din altceva cauza necesităţii sale. Altfel spus, lucrurile lumii sunt posibile, adică pot să fie sau să nu fie. Când sunt, ele au existenţă, dar această existenţă nu şi-o dau singure, ci o primesc de la o fiinţă necesară. Această fiinţă necesară creatoare de contingent este Dumnezeu;


d. argumentul gradelor fiinţei (sau ierarhia existenţelor)


În univers există o ierarhie a fiinţelor, o gradare a binelui şi a adevărului, iar această gradare nu poate fi obţinută decât prin comparaţie cu ceea ce este bine şi adevărat la modul absolut. Ideea aceasta este din Metafizica lui Aristotel, unde se spune că lucrurile care posedă gradul suprem al adevărului, posedă şi gradul suprem al fiinţei. Adică adevărul "mai mare" sau "mai mic" (ca ierarhie vorbind) se defineşte prin aproximaţie cu ceea ce este adevărat la modul absolut. Există deci o fiinţă care este supremul Adevăr şi supremul Bine şi la care întregul univers se raportează; această fiinţă este Dumnezeu;


 


e. argumentul bazat pe ordinea din univers (argumentul teleologic sau finalist)


Lucrurile şi evenimentele din univers tind spre ceva comun ca scop, dar cosmosul nu poate fi cuprins de o inteligenţă limitată (omul) şi care să-i şi poată pătrunde în mod definitiv scopul. Singura inteligenţă compatibilă cu propria-i creaţie şi care nu vede nici o distanţă între creaţia ca atare şi scopul ei, este Dumnezeu.


Acestea sunt argumentele despre care Sfântul Toma vorbeşte la modul explicit. Le putem adăuga încă trei argumente numite morale şi care sunt implicite.


Un  prim argument moral ar fi setea după fericire de care nu era nevoie înainte de păcatul originar. Nelimitată la început, ea a rămas în continuare nelimitată pentru că "Binele este unul singur" (Matei 19, 17).


Al doilea argument moral este (sau ar trebui să fie) o înclinaţie naturală a omului, anume faptul că este înscris în fiinţă de a evita răul şi de a face binele. Acestei tainice obligaţii interne îi dăm numele de Dumnezeu.


Argumentul al treilea este unul de istorie al religiilor. De la începutul omenirii (istoriei acesteia) oamenii au avut impregnată idea divinităţii, numai că, relativ la divinitate, conştiinţa asupra ei a fost diferită, uneori deformată, adică divinităţile au fost plurale sau dual opozante. Evoluţia omenirii a dus însă irevocabil la monoteism, indiferent de coloratura acestuia.


Rezumat al filosofiei tomiste


Filosofia lui Toma poate fi rezumată, la modul esenţial, în şapte propoziţii:


1. în lucrurile create, esenţa şi existenţa sunt deosebite. În Dumnezeu, esenţa şi existenţa sunt una; adică esenţa lui Dumnezeu este de a fi cauză primă încât, pentru ca lucrurile să existe, Dumnezeu trebuie să existe. E de subliniat ca acest trebuie nu este aici un imperativ. Acest trebuie a fost rezolvat încă de Sfântul Augustin cu aproape 800 de ani înaintea Sfântului Toma. Augustin tratează problema aceasta prin analogie. Potrivit lui, atunci când spunem că 7+3=10 nu înseamnă că 7+3 trebuie să facă 10; nu, 7+3 fac, simplu, 10. La fel, analogic, deci: Dumnezeu nu trebuie să existe, Dumnezeu există;


2. Dumnezeu există în realitate; creatura există doar prin participaţie şi participaţia este limitată (ceea ce vrea să spună că omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu dar nu din substanţa lui Dumnezeu);


3. toate cele create sunt pasive şi active, adică acţionează sau sunt acţionate, au o capacitate pe care Sfântul Toma o numeşte potentia (posibilitate). Dumnezeu singur este act pur, nu poate fi nici acţionat, nici schimbat;


4. toate fiinţele corporale create (căci există şi fiinţe create necorporale - îngerii) sunt create din materie şi formă (prin "formă" Sfântul Toma nu înţelege exteriorul unui lucru, ci principiul lui). Ordinea este următoarea: sufletul raţional (sau spiritul) este forma substanţială a trupului, iar Dumnezeu este forma substanţială a lumii;


5. tot ceea ce există este sau substanţă (esenţă, adică acel fapt care face ca un lucru să fie el însuşi şi nu altceva), sau accident (opusul substanţei, caracterul non-necesar al unui lucru). Dumnezeu singur este substanţă pură, realitate completă care există prin ea însăşi;


6. toate substanţele sunt individuale; prin urmare genul şi specia nu sunt substanţe, nu sunt esenţe necesare ale realităţii;


7. în fiinţele create (şi ca atare compuse) din materie şi formă, sursa individuaţiunii (a particularului, individualului) nu este forma, ci materia; ca să am forma omului e nevoie mai întâi de materia lui; din acest motiv Adam e creat din ţărână, din pământ, adică din materie.


Spun în final că lucrarea Sfântului Toma intitulată Summa theologiae a fost descrisă drept cea mai mare realizare în efortul de sistematizare medievală a teologiei. Originalitatea lui Toma stă mai ales în capacitatea lui de a da naştere unei sinteze sclipitoare a gândirii de dinaintea lui.