Sfântul Toma și argumentele în favoarea existenței lui Dumnezeu I

Despre doctorul angelic şi intenţiile lui





Sfântul Toma, numit doctor comun şi doctor angelic, s-a născut în 1225 în provincia Neapole. La 5 ani este admis ca laic (oblat) la mănăstirea Montecassino. Este apoi student la Universitatea din Neapole şi la 20 de ani intră în ordinul călugărilor dominicani. Pleacă la Paris pentru a studia teologia, predă la Paris şi Neapole. La invitaţia Papei Grigore al X-lea se îndreaptă spre Lyon pentru a participa la lucrările conciliului convocat de Papă. Moare în cursul călătoriei, la 7 martie 1274. Numit şi "al doilea Augustin" sau "prinţ al filosofiei scolastice", îşi merită din plin epitetele. Doctrina lui este cea mai completă şi coerentă din Evul Mediu, motiv pentru care voi şi întârzia mai mult asupra ei. A scris enorm, peste 10.000 de pagini in-folio (adică acel format al cărţii în care coala de hârtie este îndoită în două, formând patru pagini). Dintre lucrările lui amintim: Sinteza teologiei, Sinteza împotriva păgânilor (sunt aşa-numitele Summae, sinteze: Summa theologiae şi Summa contra Gentiles), Despre existenţă şi esenţă, Despre rău, Despre creaturile spirituale, Despre unitatea intelectului etc. A căutat să împace doctrina creştină cu filosofia lui Aristotel urmărind mereu calea de mijloc, şi a reuşit să impună demnitatea şi prestigiul raţiunii în faţa credinţei şi a teologiei ca nici un alt filosof scolastic. A realizat primul dintre marile sisteme filosofico-teologice medievale. 





La 50 de ani după moartea sa (în 1323), Toma a fost trecut în rândul sfinţilor Bisericii Catolice, iar la Conciliul de la Trento (1545-1563), Summa theologiae a fost depusă pe altarul catedralei din acest oraş alături de Biblie. În anul 1879, Papa Leon al XIII-lea a publicat o enciclică (Aeterni Patris) în care afirma valoarea perenă a învăţăturii tomiste şi îi sfătuia pe filosofii catolici să se inspire din ea. În 1963, Papa Paul al VI-lea spune că învăţătura lui Toma este „o comoară ce nu aparţine numai Ordinului Domincan, ci şi întregii Biserici, ba chiar întregii lumi; ea nu este valabilă doar pentru medievali, ci pentru toate vremurile şi nu mai puţin pentru vremea noastră”. 





Acordul raţiunii cu credinţa la Sfântul Toma


Toma formulează principiul armoniei dintre ştiinţă (filosofie) şi credinţă (teologie). În Dumnezeu există adevăruri relative, accesibile raţiunii, şi adevăruri care depăşesc raţiunea. În acest moment intervine credinţa, şi relaţia filosofiei cu teologia se exprimă în formula: „nu se poate de a fi în acelaşi loc, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, şi ştiinţa şi credinţa”. Acolo unde ştiinţa află, credinţa nu mai joacă nici un rol; nu putem şi cunoaşte şi crede în acelaşi timp acelaşi obiect. Obiectul credinţei începe acolo unde se termină acela al ştiinţei, de unde faptul că orice cunoaştere raţională care se poate întemeia pe primele principii scapă credinţei. În relaţia filosofie-teologie putem puncta:





- dacă raţiunea nu poate demonstra adevărul revelat, nu este mai puţin adevărat că orice demonstraţie raţională care pretinde a stabili falsitatea credinţei este un pur sofism;


- teologie este ştiinţa adevărurilor necesare, or toate adevărurile sunt necesare; 


- filosofii îşi împrumută argumentele esenţelor şi, prin consecinţă, cauzelor proprii ale lucrurilor, ceea ce dacă nu este absurd este, în cel mai bun caz, inutil;


- teologii argumentează recurgând la cauza primă (Ego sum via veritas et vita = „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, după spusa cristică).





Dacă un singur adevăr există, adevărul trebuie să existe. De aici faptul că adevărul nu poate contrazice adevărul. Cum e, exact, raportul raţiunii cu credinţa la Toma? Să vedem ce spune doctorul angelic.





Ce este înţelepciunea sau cunoaşterea prin credinţă


Toma numeşte înţelept pe acela care este capabil de a ordona bine lucrurile, şi înţeleptul le poate ordona pentru că se află în posesia cunoaşterii sfârşitului lor. Doar cunoaşterea sfârşitului ultim al universului este adevărata înţelepciune, iar adevărul este sfârşitul ultim al întregului univers. Înţelepciunea omenească şi înţelepciunea divină ne apar îndreptate spre unul şi acelaşi scop: adevărul. Aflăm însă, în metodele lor de a căuta adevărul, diferenţe importante: una urmează raţiunea, cealaltă urmează credinţa. Procedeul raţiunii este demonstraţia şi ea se sprjină pe cunoaşterea esenţei lucrurilor. Dar singurele esenţe care ne sunt perfect accesibile cunoaşterii sunt esenţele lucrurilor sensibile. 





Este aici de remarcat faptul că aceste esenţe nu ne pot conduce la o perfectă cunoaştere a lui Dumnezeu, căci naturile sensibile sunt efecte ale lui Dumnezeu, dar efectul este întotdeauna inadecvat faţă de cauză. Nu putem, plecând de la efect, să urcăm la cunoaşterea completă a cauzei. Putem conchide însă de aici existenţa cauzei, şi-i putem cunoaşte într-o oarecare măsură natura sesizând opoziţia ei (a cauzei) cu efectele. O cunoaştere superioară celei a raţiunii ne apare astfel ca fiind necesară, şi acceptarea unei asemenea cunoaşteri superioare ne-o impune chiar raţiunea. Mai întâi, adevărurile superioare accesibile raţiunii nu pot fi stabilite fără o dificilă aplicaţie şi fără o forţare a spiritului de care foarte puţini sunt capabili. În fine, eroarea se insinuează foarte adesea în căutarea noastră tocmai din cauza slăbiciunii gândirii noastre. Pe de altă parte, fericirea, către care suntem chemaţi, întrece toate cele pe care le putem dovedi în această viaţă. Or, nimic nu este dorit fără să fi fost mai înainte şi cunoscut. Pentru că ne ridicăm sufletele până la căutarea vieţii eterne, trebuie ca o cunoaştere superioară sufletelor să fie dată prin lumina lui Dumnezeu. Acest fapt ne este propus prin Revelaţie. Prin credinţă, viaţa veşnică (sinonimă cunoaşterii lui Dumnezeu) este deja începută în noi. Cunoaşterea prin credinţă este de un alt ordin decât cunoaşterea prin raţiune. Opoziţia va ieşi mai bine în evidenţă dacă vom avea în vedere principiile pe care se întemeiază adevărurile uneia şi ale celeilalte.





Spunem că este vorba de ştiinţă atunci când cunoaşterea noastră pleacă de la principii cunoscute prin sine. Numai că aflăm între ştiinţe o ierarhie şi, succesiv, avem a ajunge la o ştiinţă supremă, şi acesteia îi revine să demonstreze principiile celorlalte ştiinţe. Sfârşitul acestei succesiuni este metafizica (filosofia primă). Ea însăşi capătă, ca punct de plecare, evidenţe sesizate imediat de raţiune prin faptul constatării relaţiilor dintre lucruri. Aceste prime evidenţe garantează rigoarea cunoştinţelor noastre raţionale, căci adevărul demonstrat este acela pe care îl putem reduce la primele principii. Aici sfârşeşte un prim ordin al cunoaşterii, ordin care nu presupune decât folosinţa sigură a raţiunii.





Doctrina sacră, dimpotrivă, îşi află punctul de plecare în credinţă. Ar putea părea, din acest motiv, că ea nu-şi merită numele de ştiinţă de vreme ce nu-şi poate demonstra principiile. Dar, la fel cum stiinţele subalterne sunt într-o relaţie de dependenţă faţă de cele superioare, tot aşa doctrina sacră îşi fundamentează şi îşi află afirmaţiile iniţiale într-o sursă mai înaltă decât ea. Această asemănare între ştiinţe şi teologie naşte însă o nouă deosebire între credinţă şi raţiune, căci rigoarea acestei cunoaşteri superioare a doctrinei sacre, prin care este justificată întreaga credinţă, nu este pentru noi doar mai mult decât o evidenţă; ea nu este altceva decât adevărul însuşi al lui Dumnezeu. Înţelegem astfel valoarea cu totul specială a cunoasterii prin credinţă. Nimic din raţiunea imperfectă şi deficitară nu poate obstrucţiona adevărul unei cunoaşteri care vrea mai mult decât raţiunea şi care este în noi un dar gratuit al lui Dumnezeu.





Armonia dintre raţiune şi credinţă


Raţiunea şi credinţa se deosebesc astfel prin principiile lor, dar nu apare între ele vreo diferenţă ireconciliabilă. Opoziţia lor, spune Sfântul Toma, se vădeşte a fi nulă pentru că, în ultimă analiză, ambele comportă una şi aceeaşi origine. Credinţa este lumina venită din Lumina însăşi care este Dumnezeu, şi nu este prin aceasta nimic altceva faţă de ceea ce este raţiunea. Cunoaşterea naturală a principiilor vine de la Dumnezeu, pentru că el este creatorul întregii noastre naturi. Ar însemna să opunem înţelepciunea divină ei înşişi atunci când am pretinde că un anume adevăr din punctul de vedere al raţiunii ar fi contrar credinţei. 





Acordul raţiunii şi credinţei - care este şi premisa şi concluzia lui Toma - se realizează prin recursul la Dumnezeu. În consecinţă, colaborarea dintre raţiune şi credinţă nu este doar de dorit; ea este de neocolit. Nu este vorba însă de o simplă armonie exterioară. 


Activitatea proprie a raţiunii decurge din credinţă ca dintr-o garanţie care-i este şi un preţios ajutor. Credinţa nu înlocuieşte efortul natural al raţiunii, ci îl confirmă în certitudinile sale. Nu aparţine, desigur, credinţei de a demonstra principiile altor ştiinţe, dar le poate judeca. Putem spune că tocmai în natura cunoştinţelor noastre credinţa îşi face simţită influenţa. Nu este un lucru de nedorit prezenţa credinţei în sufletele noastre. Cu ajutorul ei evităm trufia (orgoliul) care ne face să credem că natura divină nu depăşeşte concepţiile noastre. Raţiunea dobândeşte în acordul ei cu credinţa condiţia însăşi a cuceririlor ei. Aşa slujeşte credinţa raţiunii.


Raţiunea, la rândul ei, poate veni în ajutorul credinţei (şi cele cinci argumente tomiste tocmai asta vor arăta). Raţiunea permite de a păstra credinţa intactă, înlăturând erorile susţinute în unele privinţă de scriitorii bisericeşti mai vechi. În final, dacă spunem că deasupra raţiunii este credinţa, o facem pentru că adevărul supranatural nu poate fi recunoscut prin forţa simplă a spiritului nostru, fapt care nu-l face pe acesta din urmă inutil în efortul lui. Credinţa este, cu toate că într-un mod diferit de ştiinţă, în acelaşi timp căutare şi asentiment. În ştiinţă, meditaţia precedă asentimentul şi devine chiar inutil (asentimentul), pentru că orice desfăşurare a raţiunii are la bază inteligenţa şi principiile la care analiza mereu se reîntoarce. Credinţa presupune că spiritul îşi dă asentimentul adevărului, că spiritul caută ceea ce deja crede. Nu putem spune că vom realiza proximitatea lui Dumnezeu cu ajutorul raţiunii, dar acela care, cu pietate, se află în căutarea infinitului, chiar dacă niciodată nu-l va atinge, va face în fiecare zi un drum profitabil. Adeziunea la credinţă este incomparabil mai puternică decât oricare alta, tocmai pentru că ea provine nu doar din intelect, ci şi din voinţă. Gradul de certitudine al unei propoziţii obţinută prin raţionament, supus erorii deci, nu poate fi niciodată echivalent cu certitudinea derivată din autoritate. Armonia celor două este exprimată de Toma în formula: ratio confortata fide („raţiunea întăreşte credinţa”). Sfântul Toma nu separă filosofia de Revelaţie; el promovează o unire organică între  cele două, căci raţiunea şi dogma nu se pot contrazice pentru că adevărul este unul şi acelaşi; nu există un adevăr al credinţei şi un adevăr al filosofiei asupra unuia şi aceluiaşi lucru. Toma este cel dintâi dintre filosofii medievali care leagă teologia de filosofie printr-o metodă comună, şi nu atât prin metodă, cât prin scopul ei: căutarea adevărului unic.





În continuare, argumentele lui Toma.