Sfântul Maximilian Kolbe, o lecție de credință

Întâmplător sau, mai bine zis, providenţial, zilele trecute am recitit câteva lucruri despre biografia sfântului Maximilian Kolbe, martirul carităţii de la Auschwitz. Mi-a atras atenţia un detaliu pe care nu mi-l aminteam. În septembrie 1939, la câteva zile după ce Polonia a fost invadata de nazişti şi a capitulat, Maximilian împreună cu vreo 40 de confraţi au fost arestaţi, fiind ulterior eliberaţi la 8 decembrie 1939. După aproximativ un an de zile a fost din nou arestat şi trimis, de data aceasta, la Auschwitz, unde a murit la 14 august 1941.

Ce mi-a atras atenţia? Vorbind confraţilor săi în timpul acestei prime detenţii, le spunea că el vede în evenimentele pe care le trăieşte o oportunitate pe care providenţa i-o oferă pentru a-l mărturisi astfel pe Cristos. Le spunea că, arestat fiind, va putea să le vorbească despre credinţa sa gardienilor din închisoare. La prima vedere, am putea spune ca Maximilian era naiv. Ţara a fost învinsă, opera lui distrusă, credinţa negată, perspectivele sunt foarte sumbre. Mai „rezonabil” ar fi, am spune noi, să se îngrijoreze pentru viitor, să denunţe răul, nedreptatea, războiul. El vorbeşte însă despre o nouă oportunitate pe care prezenţa misterioasă a lui Dumnezeu în istorie i-o oferă pentru a-şi continua misiunea de evanghelizare.

Încrederea deplină pe care sfântul Maximilian o arată faţă de Dumnezeu mă edifică şi pe mine azi. În Polonia sfârşitului de an 1939, circumstanţele sunt catastrofice. Ele însă nu exclud lucrarea lui Dumnezeu. Căci nimic nu poate împiedica harul să supravieţuiască şi să înflorească, chiar şi în momente istorice oribile (cf. Rom 8). De ce spun toate astea? Deşi situaţia este diferită, există totuşi unele asemănări cu ceea ce actualitatea ne face să trăim. Simţim cu toţii, cred, îngrijorare cu privire la viitorul omenirii, al societăţii, al familiei, al Bisericii. Multe crize, probleme, incertitudini, preocupări pot să sălăşluiască în inimile noastre. Pot chiar să ne sufoce. Ele ne pot înspăimânta, pot fi un motiv de panică ori de resemnare sau revoltă. Însă, împreună cu sfântul Maximilian, pot fi înţelese şi ca veritabile oportunităţi pentru a exprima credinţa noastră. Observăm că, încetul cu încetul, credinţa creştină nu mai este un reper social unanim acceptat. Privilegiile dispar. Nu poţi, pur şi simplu, să spui că trăieşti într-o ţară creştină, atunci când mentalităţi şi legi sunt contrarii credinţei. Astăzi, a fi creştin presupune a învăţa să trăieşti ca o minoritate. Asta peste tot în lume. Deşi reală, această constatare nu justifică o reacţie de deznădejde. E imposibil. Căci oricât de mare ar fi îngrijorarea, negura, ea nu poate să stingă lumina lui Cristos înviat.

Sfântul Maximilian mă învaţă azi nu atât să plâng alte timpuri în care era poate mai uşor să fii creştin, ci să accept ceea ce providenţa îmi oferă ca o oportunitate de a-l mărturisi pe Cristos mântuitorul. O oportunitate de a spune, prin fapte şi cuvinte, cu o vitalitate nouă, de ce azi sunt şi vreau sa rămân pe mai departe creştin. Ispita uşoară ar fi aceea de a ne izola într-un bastion de unde am putea să criticăm cu frustrări şi agresivitate chiar ceea ce se întâmplă azi. Însă nu cred că e suficient, ba mai mult e dăunător. Un lucru asemănător îl afirma şi Viktor Frankl, atunci când, pledând pentru o „declaraţie universală a responsabilităţilor omului”, amintea că, în faţa unei nenorociri, nu e suficient să te plângi, să denunţi răul, să-ţi ceri drepturile ameninţate ori deja pierdute. E necesar însă să-ţi asumi răspunderea şi îndatoririle de a colabora activ pentru ca binele să fie învingător.

Sfântul Maximilian nu s-a descurajat, ci a rămas încrezător. Noi toţi am primit aceeaşi misiune, fără a ne descuraja, amintindu-ne fără încetare că învierea lui Isus şi victoria sa sunt definitive, că putem face, prin viaţa noastră, ca lumina lui Cristos să strălucească oricând şi oriunde. Doar păcatul nostru ar fi o piedică. Dumnezeu să ne convertească inima şi înţelegerea şi să ne ofere darul creativităţii, ca să ştim să folosim toate oportunităţile pe care istoria ni le propune, acum şi aici, pentru a trăi ca fii ai luminii, născuţi prin învierea lui Isus la viaţa dumnezeiască.