Poate părea nejustificabil și irațional, dragi cititori, a propune în deschiderea acestui nou număr al Mesagerului o reflecție asupra bucuriei. În mersul frenetic al societății noastre, învăluită de probleme stringente cum ar fi emigrația, cu riscurile și preocupările pe care le comportă; sărăcia, criza valorilor, manipularea mediatică, prin promovarea de ideologii ciudate și contrare oricărei rațiuni, ne putem întreba dacă bucuria își mai găsește locul?! Îndrăznesc și mai mult, propunându-vă tabloul bucuriei desăvârșite. Voi încerca să sintetizez unul dintre cele mai tulburătoare, paradoxale și fascinante episoade prezente în Izvoarele Franciscane.
Călătorind de la Perugia la Sfânta Maria a îngerilor împreună cu fratele Leon, Sf. Francisc începe să-i vorbească despre adevărata bucurie, chiar într-un moment delicat al vieții sale, când frații care au ales să îl urmeze renegau însuși idealul perfecțiunii evanghelice creionat de „Sărăcuțul din Assisi”. Scena descrisă este foarte dinamică și mișcătoare. Să presupunem, spune Sf. Francisc, că vine un mesager și ne dă de știre că toți maeștri din Paris au decis să intre în Ordinul nostru. Scrie, frate Leon, „Nu aceasta este adevărata bucurie”. Printr-un alt mesager afli că frații au ajuns printre necredincioși și că i-au convertit pe toți la credință, sau că au primit din partea lui Dumnezeu harul de a vindeca bolnavii și de a face miracole. „Nici aceasta nu este adevărata bucurie”. „Dar unde se află adevărata bucurie?”, întreabă fratele Leon. În plină noapte, înghețat de frig, curgându-mi sânge de rănile provocate de gheața formată pe haina-mi penitenței, și eu, bătând insistent la poarta conventului, alungat fiind asemenea unui străin și idiot, dacă rămân liniștit și răbdător, fără a mă tulbura, în aceasta constă „bucuria desăvârșită și aici se află virtutea adevărată și mântuirea sufletului”.
Până nu demult, conform acestei scene, în mod eronat mi-am imaginat chipul trist și dezamăgit al Sf. Francisc, alungat de frații săi. Nu acesta este adevăratul său chip. Om evanghelic, Francisc își însușește și trăiește din Cuvântul divin: „Să considerați ca o mare bucurie, frații mei, când treceți prin diferite încercări, știind că încercarea credinței voastre produce răbdarea, iar răbdarea trebuie să ducă la desăvârșirea faptei, ca să fiți desăvârșiți și integri, fără să va lipsească ceva” (Iac 1,2-4).
Bucuria adevărată nu izvorăște, dragi cititori, din bunurile pe care le deținem sau din prestigiul pe care îl câștigăm. Chipul bucuriei desăvârșite nu este niciodată mohorât sau deprimat, deoarece acesta este învăluit de lumină, acea lumină pură și veșnică, capabilă să iradieze speranță și încredere. Este o caracteristică mai degrabă specifică celor care reușesc să se lase transportați spre realitățile metafizice și transcendentale ale existenței, evaluând și considerând în mod obiectiv realitatea prezentă. E drept, însă, că nu stă în natura lucrurilor de a îndemna pe cineva: „Fii fericit!”, dar bucuria poate fi contagioasă. Persoanele consacrate, experimentând bucuria întâlnirii cu Cristos, care ne învață „V-am spus aceste lucruri ca bucuria mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie desăvârșită” (In 15,11), pot și trebuie să fie un ferment al acestei bucurii, tocmai în virtutea slujirii lui Cristos, prezent în aproapele marginalizat și respins. Bucuria se poate naște din dragostea față de propria viață și dragostea față de aproapele, tocmai din recunoașterea acesteia ca mare dar din partea lui Dumnezeu. Este caracteristica unui suflet cu adevărat nobil și măreț. Se exprimă atât de frumos romancierul catolic francez Georges Bernanos (1888-1948), atunci când spune: „Secretul fericirii este acela de a găsi propria bucurie în bucuria altuia”.
Sfântul Anton, în jurul căruia s-a format această frumoasă și mare Familie Antoniană, discipol fidel al Sărăcuțului din Assisi, observă că există o diferență netă între „bucuria goală”, ce ține mai degrabă de divertisment și care este specifică și constitutivă celor trupești, și „bucuria deplină”, caracteristică, evident, sfinților. Aceasta nu înseamnă că idealul perfecțiunii creștine ar fi rezervat doar unei elite, unor privilegiați. Toți, indiferent de vocația primită, avem menirea de a tinde spre scopul vieții noastre, sperând că putem gusta cândva din bucuria eternității. Nu există un „profesionalism” al sfințeniei, dar o simfonie a diferitelor carisme, în angajarea trăirii responsabilității baptismale care face din noi Biserică. Tocmai acest spirit de comuniune și angajare comună, sprijinindu-ne reciproc în rugăciune, ne-ar putea ajuta să vedem și să interpretăm la lumina credinței și a Evangheliei, evenimentele cotidianității noastre. Sfântul Anton ne recomandă: „Să-l rugăm, fraților preaiubiți, pe Domnul nostru Isus Cristos să reverse harul său asupra noastră, pentru a ajunge la bucuria desăvârșită”.
Tuturor, Pace și bine!
Updated on 20 octombrie 2016